duminică, 12 ianuarie 2014

Conspiratia Serviciilor Secrete.

 Directiile D.S.S., specific U.S.L.A. cap-1

Conspiraţia, grefată pe structura Direcţiei a V-a din D.S.S., are un nucleu iniţial, format din serviciile acesteia în frunte cu comandanţii lor, o parte a D.I.A. şi un număr important de foşti agenţi ai Securităţii şi ai D.I.A.. Din acest nucleu mai fac parte şi cîţiva lideri ai Armatei adînc implicaţi în activitatea Serviciilor Secrete.

In perioada 16-22 Decembrie 1989, acest nucleu declanşează, coordonează şi execută suita de acţiuni care să asigure transferul de putere pe calea unei revolte generale îndreptate exclusiv împotriva celor doi Ceauşescu. Conspiraţia, avînd structurile completate în modul arătat mai sus, îşi desfăşoară acţiunile în cadrul a două etape mari :

- 22-28 Decembrie 1989 - poate fi considerată etapa în care acţiunile Conspiraţiei au fost consacrate exclusiv înăbuşirii insurecţiei.

- 28 Decembrie - 30 mai 1990 - poate fi considerată etapa în care acţiunile Conspiraţiei au vizat cîştigarea şi menţinerea puterii.

Obiectivul Conspiraţiei a fost doar cîştigarea puterii, nu şi schimbarea formei de guvernare de tip comunist şi a relaţiilor sociale tipice vechiului regim. De aceea, încă din primele momente de după adoptarea platformei politice din 22 Decembrie, Conspiratorii declanşează o vastă acţiune de sabotare şi mistificare a obiectivelor acesteia. […] In aceste condiţii, putem spune că în România post-insurecţională, acţiunile Conspiraţiei au realizat doar o preluare a aceleiaşi puteri devenite nelegitime de către alţi exponenţi.


Asta nu înseamnă că simplul transfer al aceleiaş puteri din mîinile lui Ceauşescu în mîinile exponenţilor Conspiraţiei, schimbă situaţia revoluţionară. In România, “Situaţia Revoluţionară” precum şi contradicţiile care au generat-o se menţin şi se vor menţine atîta timp cît vor exista aceeiaşi putere nelegitimă, acelaş sistem de relaţii sociale şi aceeaş ordine de drept. Dovada acestei situaţii este dată de frămîntările sociale acute care au loc.

S.R.I., este o nouă diversiune a Conspiraţiei. Intr-adevăr, ea acoperă o parte a Securtităţii, dar numai acele Servicii care şi în trecut au avut sarcina de a supraveghea pe cetăţenii români. In plus, S.R.I.-ul are sarcina de a supraveghea partidele politice, grupările de opoziţie şi persoanele care pot prezenta un pericol pentru planurile Conspiraţiei.
***
Directia Securitatii Statului(D.S.S)…Din punct de vedere al atribuţiilor repartizate pe direcţii, schema de organizare a D.S.S. (peste 150 000 de funcţionari repartizaţi în principal pe 7 direcţii), arăta astfel :

Direcţia I-a – […] Menţine în sarcina sa, primele două obiective de la începutul acestei instituţii şi anume - supravegherea şi la nevoie reprimarea membrilor fostelor partide politice şi a instituţiilor religioase.

Direcţia a II-a – […] Exercita controlul, supravegherea şi paza obiectivelor din ansamblul economiei naţionale. Era aşanumita direcţie de contrainformaţii economice.

Direcţia a III-a – […]Obiectiv de activitate “contra-spionajul”. A fost şi este cea mai importantă pentru regimul comunist, deoarece principalul său obiectiv era acela de a ţine sub control şi de a manipula întraga populaţie a ţării.Această direcţie, a fost menţinută în cea mai mare parte de actualii guvernanţi.

Direcţia a IV-a
 – […] Constituită cu misiunea specifică de a asigura un control permanent al Partidului Comunist.

Direcţia a V-a
 – […] Constituita pentru a asigura paza demnitarilor, a diplomaţilor străini şi a clădirilor misiunilor diplomatice şi consulare din România. In realitate ea a fost destinată şi reorganizată pentru a asigura paza înalţilor demnitari. Ulterior, această Direcţie a reprezentat o adevărată gardă pretoriană. Se înţelege, că avînd această misiune, puterile acestei Direcţii erau mult mai mari decît ale celorlalte. La fel şi numărul funcţionarilor săi era mult mai mare
1) - Activitatea de pază
2) - Activitatea de supraveghere
3) – Reprimarea

Direcţia a VI-a - de cercetări penale-[…] Constituită şi organizată în D.S.S., în principal cu scopul de a salva aparenţele. Oficial, conform legii de organizare, Ministerul avea două Departamente, cu obiect de activitate distincte. In competenţa Securităţii, intra activitatea de investigare şi cercetare, a faptelor cu caracter penal care aduc atingere securităţii statului.

Direcţia de Informaţii Externe (D.I.E.) […] Aparatul de spionaj constituit în România după cel de-al doilea război mondial, cunoscut sub denumirea de D.I.E., a fost printre primele directorate ale Securităţii. La fel în toate ţările incluse forţat în blocul comunist, el a fost conceput şi organizat de N.K.V.D-ul sovietic, (viitorul K.G.B.). D.I.E. a fost organizată şi structurată pe două coordonate de bază : Spionajul extern şi cel intern.

-Direcţia Generala Tehnico-Operativa - D.G.T.O.( “Ochiul” şi “Timpanul”) […] …Compartimentata în unităţi centrale şi unităţi teritoriale. Locul principal în această Direcţie îl ocupau centrele de interceptare şi ascultare a convorbirilor, precum şi centrele de interceptare şi descifrare a corespondenţei.

Centrul de informatică şi documentare (C.I.D.-ul)[…]C.I.D.-ul era cel mai secret şi mai bine păzit instrument al Securităţii. (…) In memoria calculatoarelor C.I.D.-ului, se regăsesc vastele reţele de spionaj organizate de serviciile secrete ceauşiste în strînsă cooperare cu cele ale K.G.B.-ului, pe toată suprafaţa planetei. In cercurile unor ex-ofiţeri de securitate din Bucureşti se spune că la etajul III al clădirii de la aşa-zisa menţionată mai sus, funcţiona aşanumitul “Calculator General” în memoria căruia se regăseau reţelele lucrătorilor, informatorilor şi colaboratorilor Securităţii, disimulaţi în rîndul colectivelor de cetăţeni din uzine, fabrici, intreprinderi, instituţii şi organizaţii. Aceste reţele, integrate în cadrul unui mecanism extraordinar de bine pus la punct, asigurau succesul acţiunilor de intoxicare a conştiinţelor şi de manipulare a maselor de cetăţeni în scopul menţinerii unui control permanent asupra poporului.

- FANTOMELE[…]Reţeaua de “fantome” cu care a fost înţesată societatea civilă românească, justifică pe deplin concluzia care a circulat şi circulă în sferele puterii de stat în România potrivit căreia, cel care are în mînă reţeaua de fantome, are puterea. …Reţelele de fantome sînt intacte. Ele se găsesc şi astăzi în memoria computerelor C.I.D.-ului, care, asa cum susţine Gen.V.A. Stănculescu. Reteaua a fost încorporată împreună cu D.G.T.O. în efectivele tehnice ale Armatei.


Direcţia de informaţii a Armatei (D.I.A.) 
Direcţia de Informaţii a Armatei: serviciul secret al M.Ap.N. profilat pe culegerea de informaţii din domeniul militar, serviciu constituit în cadrul M.St.M. (Marele Stat Major al Armatei);
…În 1989 D.I.A. era condusă de către contra-amiralul Dinu Ştefan; D.I.A. raporta informativ: şefului Direcţiei, şefului M.St.M. (generalul Ştefan Guşe), ministrului Apărării (generalul Vasile Milea) şi şefului statului (Nicolae Ceauşescu);

Componentele de bază ale D.I.A
 . (structurarea):
Comanda D.I.A. 
şi şefii de compartimente;
Serviciul de spionaj
(informaţii) extern (numit şi Serviciul de Protocol şi Relaţii Externe cu alte Armate);
Serviciul Informativ – Operativ
 (“Reţeaua 246 – internă” se subordona acestui Serviciu);
Unităţi de Cercetare Radio şi de Bruiaj Radioelectronic
 ;
Unităţi de Cercetare – Diversiune în adâncimea dispozitivului inamic
 (desant, paraşutat sau aeropurtat);
Unităţi de Cercetare – Diversiune pe lângă Comandamentele fiecărei Armate
 (câte una pentru fiecare Armată); 
***

Securitatea-Directia Securitatii Statului (D.S.S), a fost creată împreună cu Miliţia între anii 1947-1949, cu sprijinul masiv al forţelor U.R.S.S. care ocupau ţara. Primele nuclee au fost constituite pe scheletul vechiului aparat de contraspionaj al României, numit SIGURANTA STATULUI

Imediat după război, o parte a funcţionarilor fostei SIGURANTE A STATULUI, au fost arestaţi de comunişti împreună cu forţele de represiune sovietice, şi înlocuiţi cu membrii ai partidului comunist. Acelaş fenomen s-a petrecut şi cu vechea Poliţie.

In perioada 1946-1949, cu sprijinul forţelor de ocupaţie sovietice au fost recrutaţi şi trimişi în URSS la şcolile speciale de instruire N.K.V.D. (actualul K.G.B.), cîteva mii de membri ai partidului comunist, care după efectuarea stagiilor de pregătire, s-au întors în ţară şi au ocupat toate funcţiile de comandă ale Siguranţei Statului, Poliţiei, Justiţiei şi Armatei. Pentru motive uşor de înţeles, primele instituţii completate cu astfel de cadre a fost Poliţia şi Siguranţa Statului.

După reîntoarcerea primelor promoţii de cadre astfel specializate, cu sprijinul consilierilor sovietici aduşi în România, s-a trecut la reorganizarea întregului aparat al Siguranţei Statului. Au fost îndepărtaţi, arestaţi şi exterminaţi, toţi funcţionarii vechiului aparat şi înlocuiţi cu indivizi recrutaţi din mediile cele mai abjecte ale societăţii (ţigani, membrii ai lumii interpole, infractori de drept comun şi delatori).

După efectuarea unor stagii variind între 6 luni - un an - în URSS, aceştia s-au reîntors în ţară şi au început activitatea sub directa coordonare a consilierilor sovietici. Pe măsura integrării lor în noul aparat pe cale de a se constituii, se derula şi acţiunea de înlăturare a cadrelor vechi. In acest mod, s-a ajuns la crearea noului aparat al Ministerului de Interne, care după 1951, a fost definitivat sub denumirea MAI (Ministerul Afacerilor Interne).

S-a susţinut şi se mai susţine că, în cadrul acestui minister, rolul primordial l-a avut Miliţia, care în concepţia demagogică a ideologiei comuniste, avea sarcina de a apăra poporul de valul de infracţiuni de drept comun, apărut după război, dar în realitate, încă de la primele începuturi, poziţia cea mai privilegiată a avut-o SECURITATEA.

In politica internă a partidului comunist, primul obiectiv a fost acela de a distruge toate clasele şi păturile sociale, care i-ar fi putut deveni un adversar politic. Iar sarcina de a realiza acest obiectiv, a revenit primului său aparat de represiune politică SECURITATEA. DE aceea, prima formă de organizare a SECURITATII, a fost structurată în scopul realizării acestui obiectiv prin :

- urmărirea, arestarea şi distrugerea elementelor fasciste, sau care au colaborat cu fascismul sau au îmbrăţişat ideologia fascistă a lui Hitler, în timpul aşa-zisei aderări a României la puterile AXEI. Această sarcină, enunţată generic, a fost utilizată pentru justificarea tuturor abuzurilor săvîrşite în scopul consolidării puterii comuniste. Toţi cei care ar fi putut constitui o piedică în calea consolidării puterii comuniste, au fost exterminaţi fără discernămînt, sub deviza că sînt fascişti şi duşmani ai poporului;

- urmărirea, arestarea şi distrugerea membrilor partidelor politice, care funcţionaseră în România pînă la alegerile din 1946, cînd prin frauda săvîrşită cu sprijinul direct al serviciilor N.K.V.D.-ului, puterea a fost menţinută de primul guvern comunist al doctorului Petru Groza;

- urmărirea, arestarea şi distrugerea reprezentanţilor unor culte religioase, inclusiv Biserica Ortodoxă Română, care afost aservită regimului comunist;

- urmărirea, arestarea şi distrugerea vîrfurilor intelectualităţii române, precum şi a tuturor intelectualilor care încercau să menţină gîndirea liberă.

Al doilea obiectiv al p.c. în politica sa internă, a fost acela de a prelua sub controlul său întreaga viaţă economico-socială a ţării şi de a-şi crea artificial o clasă socială superioară numericeşte (clasa muncitoare-proletariatul) pe care să o reprezinte.

Intr-o primă fază, s-a trecut la pregătirea la pregătirea naţionalizării mijloacelor de producţie, care s-a definitivat la 11 iunie 1948.

In faza a doua, regimul comunist, preluînd prin forţă controlul asupra mijloacelor de producţie, invocînd în mod demagogic necesitatea refacerii ţării după război, a ordonat dislocarea ţăranilor de la sate şi transbordarea lor la oraşe în fabrici, uzine şi pe şantiere. Concomitent, s-a lansat acţiunea de reorganizare a agriculturii după sistemul colhozurilor sovietice.

Realizarea celui de-al doilea obiectiv, a însemnat adevărata probă de foc a Securităţii. Structurile sale au fost perfecţionate şi adaptate acestui obiectiv. Numărul funcţionarilor săi a fost sporit în mod corespunzător cu indivizi recrutaţi din rîndul ţăranilor şi muncitorilor. Criteriul de selecţie principal fiind aşa-zisa “origine sănătoasă” a însemnat de fapt înregimentarea unor indivizi lipsiţi de scrupule, analfabeţi sau semidocţi, total nerealizaţi din punct de vedere economic şi social. Aceştia, dobîndind peste noapte, posibilitatea exercitării unor puteri nelimitate în numele statului, au executat fără nici un fel de discernămînt şi cu exces de zel toate ordinele abuzive, represive, lansate de regimul comunist.

Se înţelege, ca într-un aparat regresiv, cu astfel de funcţionari, legea forţei brutale şi a abuzului de drept, au fost primele caracteristici ale acţiunilor lor. Se ştie că în acea perioadă, pînă în 1962, cînd s-a realizat aşa-zisa socializare a agriculturii, au fost arestaţi, deportaţi în lagăre de muncă forţată, schingiuiţi şi maltrataţi, peste un milion de cetăţeni români, din care peste 600 000 au fost asasinaţi. Numărul supravieţuitorilor acelui prim cataclism social, nu depăşeşte 100 000.

Toate aceste atrocităţi, au fost săvîrşite de Securitate, în numele şi pentru Partidul Comunist, sub supravegherea atentă a forţelor militare sovietice care mai staţionau în ţară. Acesta a fost motivul pentru care încă din aceeaşi perioadă nu a izbucnit o revoltă populară de proporţii. Istoria acelor vremuri, a consemnat deja, brutalitatea deosebită cu care a fost înăbuşită de către forţele sovietice, revolta ungurilor din anul 1956, condusă de Imre Nagy.

Este important de menţinut că, victimele Securităţii, în acea perioadă, nu au fost doar reprezentanţii ai fostelor partide politice, ai bisericii sau a intelectualităţii, ci şi ai ţărănimii şi muncitorimii, în proporţii de masă. Dacă ne gîndim că în această perioadă România avea cca 17-18 milioane de locuitori, din care 6-7 milioane, reprezentau populaţia activă, ne putam forma relativ uşor o imagine a proporţiilor genocidului.

Pe măsură ce relaţiile sociale de tip comunist se perfecţionau, se diversificau şi metodele de lucru ale Securităţii. Chiar şi pentru guvernanţii comunişti, devenise clar că într-un stat în care politica internă se bazează doar pe forţă, sistemul de relaţii sociale anacronice se poate prăbuşi. De aceea, pentru menţinerea acestui sistem, în faţa Securităţii s-a pus problema găsirii unor mijloace care să prevină pe guvernanţi despre apariţia sau existenţa unor forme de opziţiiAşa s-a născut cea de-a doua linie a Securităţii, cea mai secretă, aşa numită “armată a delatorilor”. Recrutarea informatorilor, nu a fost o problemă prea grea pentru SECURITATE. Dizlocarea forţată a oamenilor de pe locurile de origine şi mutarea lor în alte zone, au favorizat formarea grupărilor sociale cu un contingent eterogen, în care membrii nu se cunoşteau. In ceea ce priveşte modul de lucru cu aceste unelte ascunse ale represiunii, de asemeneaa nu a fost o problemă. El a fost importat de la NKVD-ul sovietic, ai cărui consilieri continuau să activeze în cadrul aparatului de Securitate şi îşi cunoşteau bine meseria. Si astăzi, oameni care au supravieţuit acelor timpuri, îşi amintesc cu oroare de aceea perioadă în care mulţi dintre ei au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă doar pentru că au povestit în cercuri restrînse glume şi istorii comice la adresa guvernanţilor comunişti. “Ochii şi urechile” securităţii au început să funcţioneze din plinAcest sistem, a instaurat adevărata teroare în sufletele şi conştiinţa oamenilor, şi a fost poate mijlocul cel mai eficace de îngenunchere a poporului. Pe măsură ce relaţiile internaţionale se cristalizau, pentru guvernanţii din aşa numitul “bloc comunist” a apărut necesitatea de a-şi justifica pe plan internaţional, superioritatea ideologiei în numele căreia exercitau prerogaativele puterii. De aceea, forţele de represiune au început să adopte forme de lucru din ce în ce mai rafinate şi implicit mai eficiente.


Procesul de restructurare a SECURITATIIIn concordanţă cu acţiunile conducerii partidului comunist, care a început să-şi aproprie un număr important de reprezentanţi ai noii intelectualităţi, de care s-a folosit din plin, şi Securitatea a început să înoiască rîndurile, preluînd după aceleaşi criterii de selecţie, oameni cu o pregătire superioară, dispuşi să-şi pună inteligenţa în slujba răului.

Falsa tehnocraţie, trebuia să dea o faţă nouă comunismului, da aceea, titlurile şi etichetele, sfidînd de cele mai multe ori competenţa, au înlocuit imaginea brutală a activistului de partid şi a securistului anilor 50-60. Dictatura comunistă a primelor două decenii, trebuia să cedeze locul tiraniei ceauşiste.
Imediat ce a cîştigat puterea, Ceauşescu a dat un prim decret de amnistiere generală a deţinuţilor politici (cîţi au mai rămas în viaţă) şi a început să agite în faţa opiniei publice de pretutindeni, ideea regretului pentru abuzurile săvîrşite în trecut în numele comunismului. Aceste regrete, şi recunoaşteri aveau un dublu scop. Pe de o parte să-i facă o popularitate care să-l pună la adăpost de furia poporului pe cale de a se răscula, iar pe de altă parte să-şi pună bazele acelui cult al personalităţii, propriu marilor tirani.

Pentru SECURITATE, amnistierea deţinuţilor politici, reprezenta o şansă de a scăpa de imaginea pe care poporul şi-o crease asupra sa. Ea trebuia de acum să adopte masca unei instituţii discrete, care nu are nimic comun cu represiunea, unica ei raţiune de a exista fiind aceea de “apărare a cuceririlor revoluţionare ale poporului, pe calea socialismului şi comunismului”. In viziunea nou creată, duşmanii poporului, erau nişte duşmani de superclasă, împotriva cărora nu putea lupta decît un aparat de securitate, extraordinar de bine pus la punct. In ţară începe o activitate intensă de selecţie a cadrelor din aparatele Partidului Comunist, Securitate, Miliţia Armata, Justiţie, Procuratură şi Ministere. In virtutea rolului conducător în societate al Partidului Comunist, pe care corifeii comunismului l-au consacrat printr-o modificare vicleană a constituţiei? …se instituţionalizează principiul potrivit căruia toate cadrele de conducere, la orice nivel, sînt numite numai cu aprobarea aparatului de partid, după ce în prealabil au fost trecute prin filtrul Securităţii.

In aceste condiţii, puterile Securităţii, cresc incomensurabil. Implicaţiile ei în viaţa economico-socială a ţării, sînt determinante. Beneficiind de cadre superspecializate pe domenii de activitate specifice scopului său, această instituţie se impune pînă la identificare cu structurile organizatorice superioare ale Partidului ComunistApare necesitatea instruirii superioare a vîrfurilor Partidului Comunist prin participarea nemijlocită la activităţile specifice Securităţii. Aparatul de partid, care asigura conducerea efectivă a ţării, trebuia să-şi cunoască foarte bine instreumentul prin intermediul căruia ţinea sub control viaţa naţiunii. Pe măsură ce se realiza procesul de restructurare a cadrelor, apar tot mai frecvent situaţii cînd un virtual promovat în Comitetul Central al p.c. este trimis mai întîi să efectueze un stagiu de 1-3 ani într-o funcţie de comandă în aparatul central al SECURITATII. Procedeul iniţiat şi propagat de sus în jos se transmite şi la eşaloanele inferioare. Din ce în ce mai multe cadre ridicate în ierarhia de partid pînă la nivelul municipiilor şi judeţelor sînt trecute să activeze în cadrul aparatului de securitate, de unde, dacă dovedesc aptitudini, sînt promovate.

Aşa se justifică ascensiunea unor vîrfuri din aparatul de securitate în Comitetul Central al p.c., în Consiliul de Stat sau în Guvern. Să nu uităm că Ceauşescu însuşi, înainte de a fi ridicat în Comitetul Central al p.c., a efectuat un stagiu de 2 ani în URSS, după care întorcîndu-se în ţară, a fost avansat la gradul de General. Specializarea a fost făcută la NKVD pe linie de Securitate, aşa că este explicabilă pasiunea lui pentru dezvoltarea propriului aparat de represiune, şi mai ales priceperea diabolică, cu care a ştiut să-l mînuiască. Deşi imensul aparat al Securităţii era prezent şi simţit pretutindeni în mase, regimul comunist a considerat necesar ca activitatea acestuia, mult diversificată şi rafinată după 1970, să fie mascată, ascunsă după paravanul aparatului poliţienesc. Era doar o chestiune de strategie a tiraniei comuniste, a cărei acţiuni îndreptate împotriva poporului, se confundau cu acţiunile Securităţii.

De aceea, la data de 8 aprilie 1978, Ceauşescu emite decretul nr. 121, de reorganizare a Ministerului de Interne, prin care se creează aparenţa că acest minister a preluat în subordinea sa întregul aparat al SECURITATII, Inclusiv serviciile de spionaj din cadrul Departamentului de Informaţii Externe (D.I.E.). Situaţia este de fapt inversă, în sensul că, practic, SECURITATEA, a preluat sub control nemijlocit, MILITIA. Este relevantă acţiunea SECURITATII de disimulare a cadrelor sale în cadrul Ministerului Afacerilor Externe (MAE) şi Ministerului Comerţului Exterior şi cooperării economice internaţionale (M.C.E.C.E.I) aşa încît aceste două ministere se găseau sub controlul său efectiv. In paralel, sesizînd terenul deosebit de fertil petru dezvoltarea SECURITATII în condiţii de maximă discreţie, oferit de Ministerul Turismului, Ceauşescu îl numeşte pe şeful spionajului - General locot. N. Doicaru în funcţie de Ministru al Turismului. Acesta reorganizează activitatea turismului românesc în aşa fel încît este transformat în scurt timp într-un minister al SECURITATII, bine camuflat şi dotat cu tehnica de vîrf.

Departamentul securităţii statului (D.S.S.), reorganizat în cadrul Ministerului de Interne după decretul nr.121/1978, beneficiază de structuri noi, specifice necesităţilor tiraniei ceauşiste.

Divizat în două mari sectoare de activitate - internă şi externă, structura se va suferi importante modificări în special în SECURITATEA INTERNA, care pînă în anul 1980, beneficia de aportul a peste 150 000 de funcţionari repartizaţi în principal pe 7 direcţii.

Intregul Departament al Securităţii Statului (D.S.S.) esra condus de un Ministru secretar de stat în cadrul Ministerului de Interne. Poziţia sa era predominenţa în cadrul M.I., precum şi în cadrul celorlalte ministere aflate nemijlocit sub controlulsău şi în mod deosebit, Ministerul Turismului.

Din punct de vedere al atribuţiilor repartizate pe direcţii, schema de organizare a D.S.S., arăta astfel :

Direcţia I-a - Menţine în sarcina sa, primele două obiective de la începutul acestei instituţii şi anume - supravegherea şi la nevoie reprimarea membrilor fostelor partide politice şi a instituţiilor religioase. Primeşte în plus sarcina de a supraveghea şi la nevoie de a reprima pe dezidenţii politici, care începuseră să-şi facă simţită prezenţa, din ce în ce mai acut.

Direcţia a II-a - exercita controlul, supravegherea şi paza obiectivelor din ansamblul economiei naţionale. Era aşanumita direcţie de contrainformaţii economice. Din punct de vedere strategic, ea era vitală pentru Ceauşescu, de aceea i-a dat un pronunţat caracter militar. La adăpostul activităţii sale de bază - contrainformaţiile economice, s-a organizat aşanumitul sistem special de apărare a obiectivelor economice care a justificat înfiinţarea trupelor de securitate, organizate după modelul Armatei, dar mult mai bine dotate şi ecipate din punct de vedere tehnic, cu tancuri şi blindate ultramoderne. 

Efectivele acestor trupe erau selecţionate după criterii deosebit de severe şi supuse unor antrenamente de luptă specifice. Ofiţerii, comandanţi ai acestor trupe au fost selecţionaţi din cadrul direcţiei a V-a, considerată ca fiind cea mai loaială lui Ceauşescu (Ex. : In anul 1986 - Sef de stat major al trupelor se securitate, a fost numit colonescu Pavelescu - supranumit “nazistul” care a fost adjunct al şefului direcţiei a V-a - generalul Neagoe Marin - aghiotant personal al lui Ceauşescu). Militarii în termen (recruţii) erau selecţionaţi fie din copii securiştilor şi activiştilor p.c., fie dintre tinerii crescuţi în orfelinate. După satisfacerea stagiului militar, mulţi dintre ei erau angajaţi în Securitate şi trimişi în şcoli speciale de instrucţie, după care, în funcţie de aptitudini, erau repartizaţi într-una din Direcţiile D.S.S.

In concepţia lui Ceauşescu, rolul acestor trupe, era acela de a putea oricînd să învingă Armata în cadrul unei confruntări.

Direcţia a III-a - avea ca obiectiv de activitate “contra-spionajul”. A fost şi este cea mai importantă pentru regimul comunist, deoarece principalul său obiectiv era acela de a ţine sub control şi de a manipula întraga populaţie a ţării. Această direcţie, a fost menţinută în cea mai mare parte de actualii guvernanţi. Ea acţiona în strînsă legătură cu aparatul de propagandă al partidului comunist, şi dirija imensa armată de delatori, (informatori) dispusă în reţele secrete care au ţesut în jurul colectivelor de cetăţeni, adevărate, pînze de păianjen.

Sistemul de lucru al acestei Direcţii, se baza pe dirijarea reţelelor de informatori din rîndul populaţiei, care figurau şi figurează încă pe liste păstrate în cel mai strict secret. Dirijarea acestor reţele, se efectuează de către ofiţeri, plantaţi în toate intreprinderile şi instituţiile din ţară. Prezenţa lor, discretă, nu era cunoscută decît de un număr restrîns de persoane din cadrul intreprinderii sau instituţiei (directori, secretari p.c.r. şefii serviciilor de personal) care îi sprijineau în activitatea de culegere a informaţiilor, sau de recrutare a unor noi informatori.

Aceşti aşa-zişi agenţi informatori, pot fi clasificaţi după modul în care au fost recrutaţi, sau după sarcinile pe care le aveau de îndeplinit, în aproximativ 3 categorii :

- Intr-o primă categorie, se pot încadra agenţi informatori recrutaţi prin diverse presiuni, posibile datorită unor vicii sau unor probleme personala deosebite de care cetăţenii respectivi erau handicapaţi. Astfel salariaţii care la locul lor de muncă se ocupau cu vînzarea unor bunuri la preţuri de speculă, cei care aveau mijloace materiale modeste şi neîndestulătoare, cei care depuneau autorităţilor comuniste cereri de emigrare, (erau şantajaţi în vederea obţinerii vizei de plecare; cei marcaţi în viaţa personală de unele vicii (perverşi sexuali, cartofori adulterini), reprezentau subiecte pasive, care sub presiunea exercitată asupra lor, sfîrşeau prin a ceda şi a deveni unelte în mîna celor care-i dirijau. Din investigaţiile făcute de mine, cu sprijinul unor foşti ofiţeri de securitate, am înţeles că aceştia erau folosiţi pentru spionarea colegilor de muncă, asupra cărora întocmeau şi prezentau periodic rapoarte. Incă de la început ei primeau nume codificate (indicative) şi erau plătiţi în funcţie de consistenţa rapoartelor întocmite.

- Intr-o altă categorie, se pot încadra aşanumiţii agenţi de profesie, infiltraţi în intraprinderi în vederea realizării unor misiuni specifice. Aceştia erau de regulă infiltraţi pentru anumite servicii specializate ale Securităţii. Astfel, dacă un grup sau colectiv de oameni dintr-o intreprindere sau instituţie, se făcea cunoscut Securităţii printr-o atitudine ostilă regimului, imediat apăreau sub forma unor noi angajaţi, agenţi trimişi special de serviciile secrete interesate, care de regulă erau numiţi în posturi cheie.

De asemenea, instituţiile de bază ale statului, ministere, organe centrale, organizaţii obşteşti (sindicate) radioul, televiziunea, presa, aveau întotdeauna ca miniştri, directori generali, lideri sindicali sau directori, persoane verificate şi recunoscute ca fiind colaboratori de nădejde ai Securităţii. Nu rare erau situaţiile cînd ofiţeri superiori de securitate, erau trecuţi în rezervă (formal) şi numiţi în funcţii de directori sau lideri sindicali. Perioada de activitate în acele funcţii era direct proporţională cu timpul necesar pentru îndeplinirea misiunii pentru care au fost infiltraţi. In această categorie se încadrează şi agenţi care ocupau posturi cheie în sistemul de culegere a informaţiilor (curieri, portari, telefoniste, secretare, etc.)

- In cea de-a trreia categorie se încadrează agenţii disimulaţi în diverse funcţii în cadrul serviciilor de personal, învăţămînt-salarizare sau în birourile de documente secrete. Aceştia proveneau din rîndurile ofiţeerilor sau subofiţerilor de securitate activi sau trecuţi la rezervă, sau vechi activişti ai partidului comunist, care datorită insuficienţei studiilor au fost îndepărtaţi din cadrul aparatelor respective. Ei se ocupau cu întocmirea de dosare (aşanumitele dosare de cadre sau de pe'rsonal) pentru fiecare salariat, în care notau absolut toate datele despre fiecare persoană în parte (studii, vîrstă, familie, aptitudini, slăbiciuni, viaţa personală) şi semnalau ofiţerului care coordona reţeaua de agenţi, orice amănunt despre o anumită persoană, care ar fi putut interesa serviciile Securităţii. Această categorie de agenţi era deosebit de temută în rîndul salariaţilor, deoarece, de cele mai multe ori, de ei depindeau salarizarea sau ascensiunea profesională a unor specialişti, şi nu de puţine ori chiar libertatea celor care încercau să li se opună sau să-şi manifeste opinii personale.

Aceşti agenţi, se deosebeau în primul rînd prin incapacitatea lor intelectuală (semidocţi sau analfabeţi) pentru care la un moment dat nu au mai făcut faţă ritmului de dezvoltare a aparatelor p.c. şi Securitate şi au fost înlăturaţi. Dar odată trecuţi în noile funcţii, ei au fost în continuare ocrotiţ şi privilegiaţi, în schimbul serviciilor pe care le aduceau ca informatori şi delatori de prim rang. Cu privire la modul de lucru cu aceste reţele de agenţi informatori, este de menţionat în primul rînd că de regulă ofiţerii coordinatori, aveau la dispoziţie în cadrul intreprinderilor sau instituţiilor birouri discrete, de a căror existenţă nu ştiau decît conducătorii şi agenţii din reţea. In aceste birouri ei primeau pe agenţi pentru a primi rapoarte sau pentru a da sarcini sau instrucţiuni. Este de asemenea de menţionat că între ofiţerii coordonatori de reţele şi agenţii din categoriile 2şi 3, există o strînsă cooperare cu privire la modul de utilizare a agenţilor din prima categorie. Ei erau selecţionaţi după aptitudini şi îndrumaţi să cîştige încrederea oamenilor din colectivele unde erau plantaţi. Apoi, în mod discret, ei erau sprijiniţî să fie promovaţi pe poziţii ce puteau constitui pîrghi în cadrul unui mecanism de manipulare a maselor, cum ar fi liderii unor grupe sindicale.
Pentru exemplificare, se cuvine a face o scurtă analiză a revoltei salariaţilor din uzinele TRACTORUL - din Braşov. La data de 15 noiembrie 1987, aceştia s-au răsculat datorită faptului că salariile şi aşa mult diminuate din cauza nerealizării planului de producţie, nu au putut fi plătite. Revolta a fost spontană şi a avut la început caracterul unor revendicări sindicale, care, ulterior, s-a transformat într-un protest la adresa regimului comunist. Liderii grupelor sindicale şi ceilalţi informatori din reţeaua uzinei, au participat alături de muncitori la revoltă. Deşi ei au fost cei care au formulat revendicările ce au fost acceptate de autorităţi şi au condus la sintigerea conflictului (plata salariilor), nu au fost arestaţi. Au fost arestaţi în schimb, toţi cei care au iniţiat şi au determinat declanşarea revoltei. Explicaţia este simplă. Aceştia din urmă, au fost identificaţi cu ajutorul reţelei de informatori, şi în funcţie de ponderea lor în declanşarea revoltei, unii au fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare pe diverse termene, iar alţii au fost rupţi de familii şi mutaţi forţat în alte localităţi din ţară. In fazele următoare, reţeaua de înformatori şi-a făcut datoria şi viaţa a redevenit aproximativ liniştită la Braşov.

Dar reţelele de înformatori, au fost şi sînt utilizate în mod cu totul deosebit, în momentele de criză acută ale regimului comunist. In astfel de momente, aceste reţele, devin pîrghii în aplicarea unor metode tipice, care să ajute la ieşirea din criză.

Una din acele metode este aceea a dezbinării, învrăjbirii oamenilor. “Divide et impera”, vechi principiu de guvernare al tiraniilor antice, nu a fost cîndva mai bine şi mai eficient utilizat ca în regimurile totalitare comuniste. Armata subversivă a informatorilor şi delatorilor, mînuită cu o diabolică eficienţă de sectoarele de propagandă ale partidului comunist prin intermediul sreviciilor secrete ale securităţii, a reuşit nu o dată să deturneze atenţia oamenilor de la adevăratele cauze ale nemulţumirilor şi să-i lanseze într-o luptă oarbă, unii împotriva altora. Procedeul era simplu. Se lansu zvonuri false, întreţinute şi alimentate cu grijă, prin intermediul acestor reţele. Izbucnea ura şi duşmănia reciprocă.

In timp ce oamenii îşi spărgeau capetele unii altora, guvernanţii asistau de sus, zîmbitori şi mulţumiţi că în timp ce ei se bat, nu mai au timp să se gîndească nici la frig, nici la mîncare, nici la întuneric.

Revenind la atribuţiile Direcţiei a III-a din cadrul D.S.S., trebuie să mai menţionăm că informaţiile culese pe această cale, erau distribuite după caz, tuturor celorlalte servicii ale Securităţii în funcţie de specificul activităţii fiecăruia. De asemenea, serviciile de contra-spionaj ale acestei direcţii, erau primele care preluau şi puneau în aplicare planurile de intoxicare a maselor, întocùite de celelalte direcţii sau de secţiile de propagandă ale partidului comunist, punînd în mişcare şi coordonînd reţelele de informatori. In ultimul deceniu, activitatea de supraveghere a maselor, a fost întărită prin introducerea în circuitul de culegere a informaţiilor a mijloacelor tehnice de ascultare şi interceptare a convorbirilor, la scară naţională.

Dar unul din cele mai importante obiective ale ofiţerilor coordonatori ai reţalelor de informatori, era acela de a selecţiona cadrele preconizate să evolueze pe scara ierarhică a regimului comunist. Prin toate cele 3 categorii care compuneau reţelele de informatori, erau supravegheaţi îndeaproape toţi cei avuţi în vedere spre a fi selecţionaţi şi promovaţi în aparatele p.c. şi Securitate. Despre acvtivitatea lor se întocmeau rapoarte periodice, se solicitau şi se acordau avize de promovare într-o funcţie mai importantă, numai după o prealabilă şi temeinică trecere a persoanei în cauză prin filtrul Securităţii. Regula era aceea, că pentru ocuparea unei funcţii de la un anumit nivel, era absolut necesar acordul aparatului Partidului Comunist, care niciodată nu era decît după o prealabilă avizare a ofiţerului de securitate care răspundea de locul unde lucra persoana propusă.


Direcţia a IV-a - A fost constituită cu misiunea specifică de a asigura un control permanent al Partidului Comunistă de la început. Dacă în prima perioadă, al a fost asigurat cu sprijinul forţelor militare sovietice, ulterior a devenit necesară organizarea unui sistem propriu care să-i asigure un control eficient, asupra singurei instituţii din ţară, care s-ar mai fi putut opune dictaturii comuniste. Acest sistem, a fost creat tot în cadrul instrumentului său de bază - Departamentul Securităţii Statului D.S.S.) şi a atins forma cea mai perfecţionată prin organizarea serviciilor speciale din cadrul Direcţiei a I-a.

Totul a început prin numirea în toate funcţiile de comandă ale Armatei, a unor generali “specializaţi” in URSS. Este de sine înţeles, că în timpul studiilor făcute în Rusia Sovietică, ei şi-au completat cunoştinţele militare, trecînd şi prin şcolile KGB-ului, unde au învăţat mai temeinic decît arta militară, arta contraspionajului. Reîntorşi în Tară şi ocupindu-şi funcţiile, ei au trebuit să asigure sedimentarea puterii partidului comunist, punînd Armata la dispoziţia acestuia.

Intr-o primă fază, s-au lovit de un principiu sacru al Armatei Române - neutralitatea sa politică. Acest principiu a fost sabotat prin introducerea funcţiei de “ofiţer politic” (politruc) adoptată după sistemul sovietic. Aceşti ofiţeri, au ocupat simultan şi funcţiile de şefi de stat major în unităţile miitare. Cei mai fervenţi oponenţi ai acţiunii de politizare a Armatei, au fost ofiţerii din celebrul Birou 2 de contrainformaţii, al Armatei Române. Impotriva acestora s-au îndreptat în primul rînd atenţiile noilor generali.

Cu sprijinul consilierilor sovietici, au îndepărtat treptat vechii ofiţeri de carieră, inclusiv pe cei aparţinînd Biroului 2, înlocuindu-i cu ofiţeri proveniţi din rîndurile aparatului de Securitate care se născuse şi începuse să se dezvolte.Aşa a apărut Direcţia de Informaţii a Armatei (D.I.A.). Pe măsură ce puterea partidului comunist s-a concretizat, Securitatea, împreună cu reprezentanţii săi din cadrul D.I.A., au desăvîrşit acţiunea de politizare a Armatei. Au luat fiinţă organizaţii ale partidului comunist în fiecare formaţiune militară, şi s-a "extins regula că ofiţerii să fie făcuţi membrii ai partidului comunist. Odată cu consacrarea în Constituţia ţării a “rolului conducător al partidului comunist”, s-au instaurat două reguli de bază :

1) - orice ofiţer, avansat la gradul de general, devenea automat şi mambru al Comitetului Central al partidului comunist. Dar pentru a atinge acest grad, ofiţerul în cauză, trebuia să treacă toate probele de credinţă ale aparatului de Securitate;

2) - In schimb, generalii, trebuiau să fie primii care să înlesnească controlul exercitat de Securitate, asupra Armatei.

Si acest control s-a asigurat prin intermediul Direcţiei a IV-a din D.S.S. Ofiţerii acestei direcţii, au fost infiltraţi în principal în cadrul D.I.A. (Direcţia de Informaţii a Armatei şi aveau ca prim objectiv, supravegherea în permanenţă loaialităţii generalilor faţă de Partidul Comunist şi Secretarul sau general.

Deoarece această Direcţie avea sarcina de a ţine sub control Armata, prin intermediul ei, ofiţerii de securitate, consideraţi a fi cei mai loiali familiei Ceauşescu, (cei proveniţi din Direcţia a V-a) erau numiţi în funcţii de comandă la unităţi ale Armatei, care prezentau interes pentru tirani. Exemplul următor este edificator. In anul 1986, Nicu Ceauşescu - fiul tiranilor, a fost numit de părinţii săi în funcţie de Prim Secretar al Comitetului judeţean al p.c. - Sibiu, pentru a-l pregăti în vederea preluării de la tatăl său a funcţiei de Secretar General al p.c. Pentru a-i pregăti terenul, părinţii săi au numit în funcţie de Comandant al Garnizoanei militare - Sibiu, pe locotenent - colonel Dragomir Aurelfost ofiţer cu gradul de maior în cadrul Direcţiei a V-a din cadrul D.S.S., care pînă la data numirii în această funcţie, fusese şeful gărzii personale a Elenei Ceauşescu - soţia Dictatorului. Inainte de aceasta el fusese ofiţer aghiotant al Generalului Constantin Olteanu în perioada în care acesta a îndeplinit funcţia de Ministru al Armatei.

Este clar că acest ofiţer se bucura de o încredere deosebită din partea familiei foştilor tirani din România, dacă într-o primă fază el a fost desemnat să-l supravegheze pe Ministrul Armatei, apoi să o păzească pe soţia lui Ceauşescu, pentru că în cele din urmă să-i asigure liniştea şi securitatea fiului acestuia. Si nu s-a înşelat. Acest ofiţer, în timpul insurecţiei, a ordonat forţelor armate să tragă în populaţie fără somaţie, provocînd multe victime (zeci de morţi şi răniţi). In prezent, el se află în aceeaşi funcţie. Mai mult, însoţit de militari înarmaţi a intrat în clădirea în care se aflau membrii noului Consiliu judeţean - Sibiu al FSN, şi sub ameninţarea armelor, a dizolvat acel Consiliu şi a reînfiinţat altul în care s-a autoinclus şi el.

Dar performanţa cea mai înaltă a Direcţiei a IV-a din D.S.S. a fost realizată atunci cînd a determinat Consiliul Superioral Armatei prin manevre subtile, să-l aleagă pe Nicolae Ceauşescu şi în funcţia de Comandant Suprem al Armatei. Această performanţă nu a fost posibilă decît atunci cînd această direcţie a avut sub control întreaga componenţă a Consiliului Superior al Armatei, pe toţi generalii şi ofiţerii superiori, comandanţi ai marilor unităţi militare din ţară.

Incepînd cu anul 1984, serviciile Direcţiei a IV-a sînt reorganizate în vederea realizării unui obiectiv nou, ordonat de Nicolae Ceauşescu - contraspionajul îndreptat împotriva URSS. Este una din primele măsuri de apărare pa care Ceauşescu şi le ia, speriat fiind de transformările preconizate de Kremlin.
De aceea, obiectul de activitate al Direcţiei a IV-a denumit “contraspionaj militar” se împarte în două categorii de misiuni.

Intr-o primă categorie sînt menţinute sarcinile care vizau controlul şi supravegherea permanentă a Armatei şi a loaialităţii generalilor săi.

In cea de-a doua categorie, sînt stabilite sarcini de organizare şi funcţionare a unor servicii de contraspionaj care aveau misiunea permanentă de a intercepta şi anihila acţiuni de spionaj ale KGB-ului sau altor servicii secrete din blocul comunist, îndreptate împotriva regimului Ceauşescu. De aceea, ofiţeri de elită şi cu mare experienţă în activitatea de spionaj sînt trecuţi în cadrul acestei direcţii (Ex. Colonelul Teodorescu, unul dintre cei mai experimentaţi spioni ai D.I.E.)

De asemenea în cadrul D.I.A. (Direcţia de înformaţii a Armatei) au fost constituite servicii cu acelaşi obiectiv. Inainte de izbucnirea evenimentelor din 16 Decembrie 1989, agenţii acestei direcţii, în frunte cu comandanţii lor au fost prezenţi la Timişoara. Sefii Direcţiei a IV-a - Generalul Emil Macri şi colonelul Filip Teodorescu se găsesc şi azi la Timişoara, arestaţi sub învinuirea de ... genocid.


Direcţia a V-a - Oficial, această Direcţie s-a constituit pentru a asigura paza demnitarilor, a diplomaţilor străini şi a clădirilor misiunilor diplomatice şi consulare din România. In realitate ea a fost destinată şi reorganizată pentru a asigura paza familiei Ceauşescu şi a înalţilor demnitari din jurul său. Ulterior, această Direcţie a reprezentat o adevărată gardă pretoriană a tiranilor Ceauşescu. Se înţelege, că avînd această misiune, puterile acestei Direcţii erau mult mai mari decît ale celorlalte. La fel şi numărul funcţionarilor săi era mult mai mare.

Incercînd să fac a radiografie a acestei Direcţii, am constatat că aria sa de activitate era mult mai largă decît părea la prima vedere. Intr-adevăr, ar fi fost mult prea simplu, ca această Direcţie, atît de apropiată tiranilor Ceauşescu, să se ocupe doar de paza lor, a familiei lor şi a Reprezentanţilor diplomatici şi consulare. Noile autorităţi instaurate la putere în România, nu au dat publicităţii nici o informaţia oficială cu privire la organizarea acestei Direcţii. Mai mult,, au trecut sub tăcere şi au sufocat în mod deliberat orice informaţie , care ar fi putut să pună în discuţie modul de organizare şi componenţele acestei Direcţii, altfel decît pentru organizarea serviciilor de pază a demnitarilor. Si o să vedem de ce.

In investigaţiile făcute pe această temă, am căutat în primul rînd să aflu de ce Direcţia a V-a din cadrul D.S.S. era considerată de întregul aparat poliţienesc ca fiind cea mai temută şi cea mai omnipotentă. 

(citeste continuarea)

Răspuns la: Conspiratia Serviciilor Secrete. Directiile D.S.S., specific U.S.L.A. cap

Explicaţia că şeful acestei Direcţîi - Generalul Maior Neagoe era şi aghiotantul personal al lui Ceauşescu, nu era suficientă. Atunci, am încercat să stabilesc în amănunt obiectivele. Aşa am ajuns să recunosc cel puţin 4 genuri de activităţi ale faimoasei Direcţii a V-a din D.S.S.

1) - Activitatea de pază. In funcţie de natura persoanelor şi instituţiilor ce trebuiau păzite de această Direcţie, distingem cel puţin 4 modalităţi de executare diferită a acestei activităţi.

a) - Paza sediilor, instituţiilor diplomatice şi consulare acreditate în România. Fără comentarii. Acest gen de activitate este practicat pe toate meridianele pămîntului, conform unor reguli internaţionale.

b) - Paza sediilor instituţiilor fundamentale ale statului de tip comunist (sediile CC al p.c., Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri, etc.) şi a aeroporturilor.

c) - Paza personală a înalţilor demnitari de stat şi ai Partidului Comunist : (Prim ministru, viceprimministru, vicepreşedinţi ai Consiliului de Stat, Secretari ai Comitetului Central al Partidului Comunist).

d) - Paza personală a membrilor familiei Ceauşescu şi a locuinţelor acestora. In această activitate se înscrie şi asigurarea pazei traseului pa care circulau Nicolae şi Elena Ceauşescu. De aceea această misiune era asigurată fie de un corp de gardă - atunci cînd era vorba de o reşdinţă personală a familiei, fie de un serviciu, atunci cînd era vorba de asigurarea unui anumit traseu, desemnat în prealabil, pe care se deplasau cei doi tirani. Astfel, de exemplu, paza uneia din locuinţele din Bucureşti a acestora, situată în cartierul Floreasca - str. Beller nr. 1, era asigurată de un corp de gardă, condus de un “şef” desemnat colonelul Nae Octavian (Reţineţi vă rog acest nume). Pentru fiecare din reşedinţele celor doi (Snagov, Neptun, etc.) era desemnat un astfel de corp de gardă. Aceste corpuri de gardă erau compuse din subofiţeri şi ofiţeri aparţinînd detaşamentelor U.S.L.A. şi erau controlate nemijlocit de Ministerul de Interne - Tudor Postelnicu.

Paza traseelor de deplasare a celor doi tirani, era asigurată de Serviciul 510 din Direcţia a V-a, condus de Colonelul Marinescu. Acest serviciu, putea oricînd mobiliza pe traseu, în afară de forţele proprii (USLA şi agenţi) şi importante forţe ale Miliţiei din cadrul Serviciilor de pază, ordine şi circulaţie. In sarcina acestui serviciu era şi ţinerea în permanenţă sub control, prin posturi mobile de observaţie şi intervenţie, a principalelor zone de acces către sediile Comitetului Central al p.c. Esta încă vie în mintea bucureştenilor, imaginea acelor “băieţi veseli de pe Victoriei”, care îmbrăcaţî în haine civile, plantaţi din 30 în 30 de metri, dotaţi cu aparate de radio-emisie-recepţie şi arme purtate discret dar ameninţător, supravegheau îndeaproape trecători şi în special genţile şi sacoşele lor, care ar fi putut ascunde imaginare maşini infernale. Ei reprezentau imaginea reală a spaimei permanente în care trăiau cei ce se autointitulau “cei mai iubiţi ...” şi acoliţii lor.

Este de menţionat că şi ceilalţi membrii ai familiei aveau asigurate serviciile de pază, de către aceeaşi Direcţie a V-a.
Nicu Ceauşescu, fiul preaiubit al celor doi tirani, era în permanenţă Insoţit în escapadele sale de pervers sexual, de 5-6 gorile alese pe măsură, care nu de puţine ori, organizau şi participau nemijlocit la orgiile Prinţului.

2) - Activitatea de supraveghere - Era în afară de paza personală a familiei Ceauşescu, cea mai importantă misiune a acestei Direcţii, care reliefează concluzia certă că ea a reprezentat de fapt un superaparat propriu de spionaj şi de represiune. Pentru a realiza dimensiunea reală a acestei direcţii se impune analiza ariei de supraveghere pe care o exercita.

a) - Supravegherea demnitarilor de stat şi ai Partidului Comunist
Cu toate că nu erau niciodată aleşi sau numiţi fără o amănunţită verificare, ei erau ţinuţi în permanenţă sub observaţie. Adeziunea şi loaialitatea lor fără echivoc, era în permanenţă controlată, pentru ca nu cumva în conştiinţa lor să se producă vreo fisură. La cel mai mic semn, care ar fi indicat că e o astfel de fisură, demnitarul supravegheat era imediat înlăturat. Dacă fisura era certă, era pasibilă chiar înlăturarea fizică a persoanei încauză, pe calea unui asasinat viclean. Sînt cunoscute cazurile lui Virgil Trofin - fost Secretar al Comitetului Central al p.c. şi viceprim ministru al Guvernului - şi Generalul Ion Ioniţă - fost ministru al Armatei. Dacă fisura nu era decît o bănuială, se lua măsura trecerii suspectului într-o altă muncă, unde trebuia să producă prin activitatea sa, noi dovezi de adeziune şi loaialitate. Nu de puţine ori, se luau astfel de măsuri doar pentru stimularea zelului unor demnitari în executarea sarcinilor tresate de cei doi tirani. Supuşi unor astfel de teste, cei vizaţi de regulă, se întreceau în a-şi arăta deplina adeziune faţă de politica Partidului Comunist dictată de cei doi Ceauşescu. Evident că reacţiile lor, erau determinate nemijlocit de teama de a nu-şi pierde privilegiile.

Se crease deja o castă a burgheziei roşii, iar cei pătrunşi în acestă castă, se bucurau de privilegii şi avantaje materiale, care-i situau cu mult deasupra nivelului obişnuit de viaţă al poporului. Dar pentru a pătrunde acolo, sus, ei trebuiau să facă în prealabil, dovada că nivelul conştiinţei lor se situează exclusiv la nivelul demagogiei practicate cu cinismm de ideologia pe care o serveau. Ei trebuiau să se dovedească suficient de abili în a demonstra că tot ceea ce întreprind, slujesc intereselor poporului iar în realitate profitul era doar al castei. Toate aceste dovezi, erau inventariate cu grijă de serviciile speciale ale Direcţiei a V-a din D.S.S. şi prezentate tutorilor lor.

Supravegherea se realiza în principal prin ofiţerii acestei Direcţii, desemnaţi pe lîngă fiecare demnitar în parte în calitate de aghiotanţi sau şoferi pe autoturismele ce-i de serveau. Lor li se adăugau secretarele şi funcţionarii cu care demnitarii aveau cele mai frecvente contacte pe linia exercitării funcţiei cu care erau investiţi. Aceştia întocmeau rapoarte periodice sau ori de cîte ori era necesar, şi le prezentau unui Serviciu de cadre din Direcţie. Pentru completarea informaţiilor, erau utilizate de la caz la caz, toate celelalte mijloace de care dispuneau şi celelalte Direcţii ale Securităţii, inclusiv cele de interceptare şi ascultare a convorbirilor. Rapoartele prezentate de supraveghetori, erau sortate şi completate cu grijă de acel serviciu special, şi apoi prezentate tiranilor Ceauşescu. Aşa se exploică grija bolnăvicioasă, manifestată constant de fiecare demnitar, de a se afla în cele mai bun,e relaţii cu reprezentanţii Securităţii în general şi în mod special cu cei de la Direcţia a V-a. Sterea lor de graţie şi dizgraţie, depindea în cea mai mare măsură de rapoartele întocmite de această Direcţie a V-a. De mute ori vîrfuri ale acestei Direcţii, avide de putere au fost promovate în funcţii importante în stat, înlăturînd prin deleţiune pe alţi contracandidaţi. Este uşor de imaginat dimensiunea puterii şi influenţei de care se bucurau membrii acestei Direcţii.


b) - Supravegherea şi coordonarea celorlalte Direcţii din cadrul D.S.S. şi a Miliţiei
Avînd astfel de puteri, se înţelege că Serviciile Direcţiei a V-a din D.S.S., puteau dispune de toate mijloacele de control şi supraveghere a tutror celorlalte Direcţii din Departament. Ele se puteau folosi oricînd de agenţi sau reţele de informatori, controlate de celelalte Direcţii, puteau să dea sarcini şi să pretindă rapoarte, ori de cîte ori considerau necesar şi toţi executau cu maximăç promptitudine şi eficienţă, ştiind că cei care ordonau acele misiuni, sînt cei mai apropiaţi de Cabinetul nr. 1 şi 2 de la Comitetul Central al p.c.
Dar cel mai important mod de supraveghere era plantarea de ofiţeri superspecializaţi şi instruiţi în cadrul Direcţiei a V-a în funcţiile de conducere ale celorlalte Direcţii.

Se înţelege că şi Direcţia a V-a avea propriile sale reţele de informatori, prin intermediul cărora, pe de o parte îşi obţinea nemijlocit informaţiile necesare, iar pe de altă parte, controla activitatea celorlaltor reţele.

Supravegherea Miliţiei, se realiza în cadrul general de subordonare a acesteia de către Securitate. In raporturile dintre cele două departamente ale Ministerului de Interne, rolul Miliţiei, era acela de a acoperi acţiunile Securităţii, ori de cîte ori era necesar.

Dacă, se hotăra demararea unor acţiuni tipice aparatului de Securitate, şi era necesară arestarea unor oameni învinuiţi de săvîrşirea unor înfracţiuni politice (opoziţia unui grup restrîns cu privire la demolarea unei biserici sau a unui monument istoric - de ex.) intervenea mai întîi Miliţia care opera reţineri de persoane sub învinuirea unor contravenţii sau infracţiuni de drept comun ( tulburarea liniştii publice, ultraj contra autorităţii, etc.). Printre persoanele reţinute de Miliţie, se aflau şi cele faţă de care Securitatea manifesta interes. Ele erau trecute automat în aresturile Securităţii şi anchetate după regulile acesteia. Consecinţele, erau, fie recrutarea celor arestaţi ca informatori, fie distrugerea acestora (uneori chiar şi fizică) dacă se dovedeau un pericol real pentru sistem.

Dacă se dovedea arestarea ca fiind o eroare, intervenea din nou Miliţia, care trebuia să confecţioneze probe şi să născocească învinuiri prin care să determine condamnarea judecătorească a acelor persoane pentru săvîrşirea unor imaginare infracţiuni de drept comun. Supravegherea se mai asigura şi prin aceea că Securitatea dispunea de birouri în sediile Miliţiei, iar ofiţerii ocupanţi al acelor birouri se interesau îndeaproape de activitatea serviciilor acesteia, de starea fenomenului infracţional, precum şi de eventualii infractori de drept comun, care puteau fi recrutaţi pentru diversele acţiuni sau operaţii declanşate de acest temut aparat. Este de la sine înţeles, că în virtutea puterii sale Direcţia a V-a, avea întotdeauna prioritate în raporturile Miliţiei cu alte Direcţii ale Securităţii.

Este important de menţionat, prin semnificaţie ei, următoarea situaţie de fapt, asupra căreia, vom mai reveni într-un alt capitol. In cadrul Direcţiei a V-a din D.S.S. exista un serviciu special compus din ofiţeri, care îndeplineau misiuni de represiune deosebite. Aceştia dispuneau de legitimaţii de ofiţeri de miliţie (pe nume fictive) precum şi de uniforme ale Miliţiei. Aceşti ofiţeri, numiţi “specialişti”, aveau la dispoziţie etajul 6 din sediul Miliţiei Municipiului Bucureşti, unde erau amenajate birouri dotate în mod deosebit. Nu aveau acces în aceste birouri decît ofiţerii “specialişti” menţionaţi mai sus şi cîteva din vîrfuri - Tudor Postelnicu - ministrul de interne,Generalul Vlad Iulian - şeful D.S.S., Generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a, Generalul Nuţă - şeful Miliţiei şi Colonelul Bărbulescu - şeful Miliţiei Municipiului Bucureşti (nepotul lui Ceauşescu). Se păstra cel mai strict secret asupra acelor birouri, iar consemnul deosebit de sever era acela că nici un alt lucrător al Securităţi sau Miliţiei, nu avea voie să urce la etajul 6.

Această situaţie specială, a aprins imaginaţia şi curiozitatea multor ofiţeri şi subofiţeri ai Miliţiei, care au căutat să afle cauza unui secret atît de bine păzit în propria lor casă. Făcînd investigaţii cu privire la această situaţie mai mult decît ciudată, am reuşit să descopăr un procedeu de lucru al Securităţii, greu de imaginat prin cruzimea lui. Dacă o anumită persoană era considerată deosebit de periculoasă pentru “sistem” şi se punea problema dispariţiei acesteia, “cazul” era dat în competenţa acelor ofiţeri “specialişti” spre a fi rezolvat. Unul sau doi ofiţeri din această grupă, se prezentau la domiciliul persoanei în cauză, îmbrăcaţi în uniforme ale Miliţiei, sub un motiv invocat de circumstanţă. Fără să bănuiască nimic, nici familia, nici persoane vizată, viitoarea victimă pleca spre sediul Miliţiei, de unde nu mai revenea niciodată. După un anumit timp, familia victimei mergea la Miliţie să ceară lămuriri despre motivul reţinerii sau arestării rudei. Ofiţerii de miliţie, de această dată autentici, căutau în evidentele oficiale şi comunicau rudelor că Miliţia nu a arestat nici-o persoană cu numele indicat. Dacă rudele insistau şi invocau numele ofiţerilor care ridicaseră victima de acasă, erau din nou controlate evidentele şi li se răspundea că nu există nici ofiţeri de miliţie cu numele indicate.

După multe tergiversări birocratice, se comunică rudelor că persoana căutată, probabil a dispărut. De cele mai multe ori se invoca drept cauză a dispariţiei, fuga celui căutat peste graniţă, iar demersurile familiei, erau apreciate drept încercări ale rudelor de a ascunde complicitatea la infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, de teama unor consecinţe.

Metoda de a face să dispară pesoane indezirabile pe această cale, era utilizată de regulă împotriva acelor persoane care nu erau cunoscute opiniei publice şi nu exista deci riscul ca un număr mare de oameni să conteste cauza dispariţiei invocate de Miliţie, sau să declanşeze un scandal cu ecouri în presă şi radioteleviziunea internaţională. Singura şansă de supravieţiure a unor dezidenţi, a fost aceea că înainte de a fi cunoscuţi de Securitate, ei erau cunoscuţi şi recunoscuţi de opinia publică internaţională, ca fiind opazanţi ai regimului comunist.

La acest sinistru etaj 6, mai aveau loc şi incidente neprevăzute. Doi foşti subofiţeri de Miliţie care lucrau la etajul 5 al acelei clădiri, mi-au povestit cazul unui tînăr, probabil student, care fusese prins de mai multe ori lipind pe ziduri manifeste anticomuniste. De fiecare dată, miliţienii care-l capturau, îl eliberau, după ce-i aplicau o severă pedeapsă corporală. Intr-o zi a fost prins din nou, şi fiind adus la Sediul Miliţiei Municipiului Bucureşti, a fost întîlnit întîmplător de şeful Miliţiei - Generalul Nuţă, care era cunoscut ca un om deosebit de crud. Acesta s-a hotărît să-l ancheteze personal pe tînăr, şi pentru că avea acces, a urcat cu tînarul la etajul 6.

După circa trei ore de anchetă, tînărul a murit, iar Generalul Nuţă, neavînd alte ajutoare la dispoziţie, a chemat doi subofiţeri de miliţie de la etajul 5 şi le-a ordonat să ridice cadavrul tînărului, să-l transporte în biroul lor şi să întocmească un raport din care să rezulte că tînărul a decedat în biroul lor, fiind bolnav de inimă. Generalul le-a promis că va obţine un certificat medico-legal, care să ateste oficial această cauză a decesului. Unul din subofiţeri a refuzat, şi se spune că a fost mutat disciplinar într-o altă localitate din Tară. Toate demersurile făcute de mine pentru al găsi au eşuat. Nimeni nu ştie pe unde ar putea fi. Inainte de a dispare, acesta a povestit mai multor colegi ce a văzut la acel etaj §. Cei doi cu care am vorbit eu, mi-au povestit că prin această sursă, au aflat de existenţa unor camere de tortură, dotate cu cele mai sofisticate mijloace de realizare a acestui scop. El este unul din semnatarii raportului, care au confirmat decesul tînărului dintr-o cauză naturală.


c) - Supravegherea nemulţumiţilor

In cadrul acestei Direcţii, exista serviciul normal 150, al cărui şef, Maiorul Ciucă, îl supranumise în derîdere Servicul paraportare-reclamagii. La prima vedere, acest serviciu poate fi considerat ca un banal copartiment care se ocupa cu înregistrarea unor reclamaţii sau sesizări ale oamenilor. In realitate, statutul acestui compartiment era mult mai complex. Starea de nemulţumire a cetăţenilor români, atinsese de mult proporţii de masă, iar intensitatea acestuia, a crescut pe măsură ce se înmulţeau măsurile profund abuzive şi antisociale luate de regimul comunist. Dacă aceste nemulţumiri individuale sau colective izbucneau sau se manifestau local, ele erau date spre rezolvzre celorlalte Direcţii ale Securităţii.

Existau însă situaţii cînd unii nemulţumiţi, veneau direct la sediul Comitetului Central am P.C.R. şi solicitau audienţe la cel mai înalt nivel al conducerii P.C., pentru a-şi prezenta protestele împotriva unor anumite măsuri abuzive, luate la acel nivel. De cele mai multe ori, aceşti oameni îşi mai formulaseră protestele sau revendicările şi altor organisme ale puterii, în ordine ierarhică. Unii dintre aceşti petiţionari, mai hotărîţi, nu abandonau lupta şi se hotărau să se prezinte în faţa celor mai înalţi demnitari ai statului, pentru a-şi cere drepturile.

Pentru a înţelege mai bine acest fenomen, trebuie să arătăm ca regulă instaurată de sus în jos pe linie de partid şi de stat era aceea că niciodată conducătorii partidului nu trebuiau să fie acuzaţî public pentru luarea unei măsuri greşite sau abuzive, care provocau prejudicii cetăţenilor. Trebuiau păstrate cu orice preţ aparenţele şi în acest scop trebuiau conservate şansele că la nevoie vîrfurile P.C.R. să intervină şi să descopere vinovaţii imaginari care să fie acuzaţi că au aplicat greşit orientările sau dispoziţiile date de ei. De aceea, toate indicaţiile, sarcinile sau dispozţiile emise prin Cancelaria Comitetului Cental al P.C., erau întotdeauna transmise organelor şi organizaţiilor partidului, cu menţiunea “strict secret”.

De exemplu, dacă de la Cancelaria Comitetului Central al Partidului Comunist de transmitea, ca urmare a unei vizite de lucru a lui Nicolae Ceauşescu într-un oraş, ordinul de a se demola un cartier în care se găsea şi o biserică ca era considerată “monument istoric”, primăria acelui oraş, proceda de îndată (urgent) la executarea acelui ordin în termenul ordonat. Dacă se întîmpla ca locuitorii oraşului să-şi manifeste nemulţumirea pentru demolarea bisericii şi exista riscul ca protestele să se transforme într-o revoltă de proporţii, Ceauşescu şi acoliţii săi, avizaţi de Securitate, asupra acestui risc, interveneau nemijlocit şi anulau ordinul de a se demola biserica.. In acest caz, ei făceau publică ideea că un anumit salariat al Primăriei era vinovat de neînţelegere. El era urgent concediat sau trecut la altă muncă, sub motivul că ordinul corect, dat de conducerea superioară a Partidului Comunist, a fost de a se muta biserica - monument, nu de a se demola. Salariatul în cauză era pe nedrept sancţionat deosebit de sever sub motivul că a fost neglijent în serviciu. El nu se putea apăra nici public, nici pe calea justiţiei, deoarece ordinul scris dat de conducerea P.C., fiind un act strict secret, nu putea fi niciodată depus la instanţa de judecată. Dar biserica pînă la urmă tot se demola, cu sprijinul conducerii cultului religios tutelar, care fiind aservit P.C., îşi dona acordul, împotriva protestelor enoriaşilor şi a preotului parohiei.

Dacă unul sau mai mulţi locuitori ai acelui cartier nu renunţau şi veneau la Bucureşti pentru a cere audienţă la Comitetul Central al P.C., cazul era considerat grav şi se luau măsuri speciale. Exista regula ca toţi cei ce solicitau audienţă la conducerea statului, să fie înscrişi de urgenţă pe o listă de audienţe. Inscrierea în condica de audienţe, nu era niciodată o problemă. In termenii cei mai politicoşi, solicitanţii erau întotdeauna asiguraţi că vor fi primiţi în audienţă în cel mai scurt timp. Si într-adevăr, ei erau primiţi foarte repede, uneori în aceeaşi zi, numai că persoana care-i primea în sediul central al P.C., nu era un reprezentant al Comitetului Central al P.C. Era ofiţerul serviciului 150 din Direcţia a V-a a D.S.S., care de regulă se prezenta ca fiind consilier prezidenţial. Aceste lua toate datele petentului şi se interesa îndeaproape de natura problemei pentru care solicitase audienţa. Dacă era vorba de o chestiune banală, petentul sau petenţii erau îndrumaţi, după caz, să se adreseze altor organisme sau instanţelor judecătoreşti. Aceasta era una din formulele de paşaportare a petiţionarilor, numiţi “reclamagii”.

Dacă însă, motivul audienţei era mai grav şi viza reproşuri sau proteste adresate conducerii P.C., atunci ofiţerul de securitate desemnat pentru acea audienţă, amîna data soluţionării petiţiei şi fix un termen în acest scop, pe care-l comunica şi persoanelor în cauză. In realitate, termenul era fixat pentru ca întregul serviciu 150 să fie alertat şi să aibă timp să adune date cu privire la situaţia creată şi la persoanele care ceruseară audienţa. Odată strînse toate datele, la termenul fixat, ofiţerii acestui serviciu, desemnaţi să se ocupe de caz, încercau fie prin convingere, fie prin intimidare, să-i determine pe nemulţumiţi să renunţe la revendicarea solicitată şi să se întoarcă acasă. Dacă reuşeau, aceasta era a doua formă de “pasaportare”. Dacă, după ce se utilizau toate mijloacele de intimidare şi de constrîngere, aceştia erau suficient de hotărîţî şi nu renunţau, atunci erau trimişi acasă sub un motiv sau altul, iar“cazul” considerat acum ca fiind deosebit de periculos, era predat spre rezolvaare grupului de “ofiţeri specialişti” de care am vorbit mai sus. Aceştia, “după procedeul arătat”, se prezentau în uniforme de miliţie şi cu legitimaţii false, la domiciliile petenţilor consideraţi de acum duşmani deosebit de periculoşi, erau invitaţi la sediul Miliţiei şi urcaţi la etajul 6, de unde nu mai reveneau niciodată în mijlocul familiei. Aceasta era cea de-a treia şi ultima formă de “paşaportare” şi se apreciază că în ultimii 10 ani, au dispărut în acest mod cca. 30.000 persoane.


3) – Reprimarea

Această activitate, a fost preluată şi coordonată exclusiv de Direcţia a V-a, în numele şi pentru patronii lor Nicolae şi Elena Ceauşescu. Pînă în anul 1962, activitatea de reprimare, se desfăşura doar sub forma distrugerii fizice a orcăror potenţiali adversari politici. Ea s-a concretizat prin uciderea în masă a peste 15% din populaţia activă a ţării şi nimeni pînă acum, nu s-a preocupat de stabilirea unor cifre reale care să reliefeze proporţiile genocidului.

Poate că de acum înainte, istoria o va face. După venirea la putere a lui N. Ceauşescu, activitatea de reprimare a căpătat forme noi, din ce în ce mai sofisticate, pe măsura specializării aparatului său, din ce în ce mai perfecţionat. Modalităţile de reprimare se diversifică, şi este de menţionat caracterul aşa-zis preventiv al acestei activităţi. Asta înseamnă, adoptarea regulei că trebuie evitată necesitatea intervenţiei brutale în masă. Prevenţia trebuie realizată prin depistarea la timp a focarelor unei eventuale revolte, şi anihilarea urgentă a vîrfurilor sau iniţiatorilor ei. De asemenea, era apărat cu grijă principiul potrivit căruia reprimarea trebuia dă aibă întotdeauna un caracter popular, în sansul că cei reprimaţi trebuiau să apară întotdeauna în faţa opiniei publice drept duşmani ai poporului sau infractori de drept comun. De aceea, suprimarea vieţii unor opozanţi ca şi reprimarea brutală în masă, devin soluţii de extremă necesitate. Ele erau practicate în cel mai strict secret, iar cei care coordonau şi executau nemijlocit acţiunea, foloseau drept paravan Miliţia, Armata sau Gărzile Patriotice (civile).

De aceea, distingem trei modalităţi de reprimare : 

a) - Suprimarea, anihilarea sau izolarea unor opozanţi sau a conducătorilor unei revolte pe cale de a se declanşaAcestea se realizau pe două căi :

- Intr-o primă cale, Securitatea trebuia să procedeze nemijlocit la arestarea şi cercetarea învinuiţilor. Soluţia era, după caz, fie suprimarea discretă a persoanelor în cauză, prin intermediul serviciilor specializate în acest scop,uneori chiar prin iradiere fie anihilarea fizică a unor opozanţi prin internarea acestora în clinici de neuropsihiatrie unde erau supuşi unui tratament special de distrugere a sistemului nervos, fie prin trimiterea acestora în judecata Tribunalelor militare sub învinuirea săvîrşirii unor fapte penale deosebit de grave (trădare, uneltire împotriva ordinii de drept, etc.) şi condamnarea la pedepse privative de libertate pe termene deosebit de lungi. In acest ultim caz, totul se derula prin intermediul Procuraturii Militare şi se asigura o publicitate amplă, cu ajutorul serviciilor de propagandă ale P.C.

- A doua cale, era aceea prin din care Securitatea, folosea ca intermediari în acest scop, Miliţia, Procuratura civilă şi Tribunalele civile. In aceste situaţii se proceda la o discreditare totală a victimelor, car pe baza unor probe mincinoase, fabricate cu grijă, erau condamnate pentru săvîrşirea unor grave infracţiuni de drept comun. Acestea erau aşa-numitele erori judiciare săvîrşite cu bună ştiinţă, din ordinul Securităţii, pa care lucrătorii aparatului de justiţie le-au întîlnit adeseori, ignorînd substratul lor politic, care era ascuns cu foarte multă grijă.

b) - A doua modalitate era cea a reprimării brutale a unor manifestaţii de masă sau a revoluţiei unor grupări sociale, care izbucnea datorită lipsurilor materiale şi greutăţilor din ce în ce mai greu de suportat. Planul de reprimare precum şi coordonarea acţiunilor erau asigurate de Serviciile specializate ale Direcţiei a V-a din D.S.S., şi erau antrenate de la caz la caz toate celelalte Direcţii şi servicii ale Departamentului Securităţii Statului. Securitatea asigura executarea misiunilor de diversiune, provocări, intoxicarea maselor şi spionaj, iar celelalte forţe antrenate, asigurau imobilizarea, molestarea, arestarea şi izolarea prin violenţă a răsculaţilor.

Serviciile de propagandă a P.C. participau nemijlocit alături de Securitate, în condiţii de maximă discreţie. După înăbuşirea revoltei, ele preluau controlul acţiunilor de restabilire a echilibrului şi de normalizare a vieţii grupării sociale respective, în limitele hotărîte de conducerea P.C.


Reprimarea brutală, efectivă, era asigurată de forţele Milităriei, la care se adăugau şi trupele regulate ale Departamentului Securităţii Statului. Aceste forţe, utilizau toate mijloacele (inclusiv intervenţia armată) pentru dispersarea, imobilizarea şi anihilarea grupului social angajat în revoltă.

Conducătorii acelui grup, erau identificaţi prin mijloacele de informare ale Securităţii, arestaţi, izolaţi şi predaţi serviciilor speciale ale D.S.S. de către Miliţie, care după anchete secrete, de cele mai multe ori sumare, hotărau soarta lor. Ei puteau, fie să dispară pentru totdeauna, fie să suporte ani grei de închisoare ca infractori de drept comun, fie să primească domiciliul forţat în alte localităţi, departe de casele şi familiile lor.


c) - A treia modalitate, era cea a represiunii individuale, în care se disting două situaţii specifice :

Intr-o primă situaţie, pot fi desemnate măsurile care se luau împotriva oponenţilor sau dezidenţilor cunoscuţi pe plan internaţional. Impotriva acestora, nu se risca luarea vreunei măsuri violente de teama declanşării unor scandaluri în opinia publică internaţională. De aceea ei erau în primul rînd izolaţi şi împiedicaţi sub orice formă să intre în contact cu rude sau prieteni din ţară sau străinătate. Se interceptau şi se bulversau convorbirile telefonice şi corespondenţele, se lansau zvonuri calomnioase la adresa lor, se organizau provocări sau atacuri individuale, brutale, de intimidare în care agresorii nu erau niciodată identificaţi de Miliţie, oricît de multe probe s-ar fi prezentat.

- Cea de-a doua situaţie, este rezervată cazurilor extreme. Dacă se hotărea de către Serviciile Specializate ale Direcţiei a V-a de către conducerea P.C., că este absolut necesară înlăturarea fizică a unor persoane, în condiţii de maximă discreţie, soarta lor era pecetluită. In acest caz se proceda fie la asasinarea persoanelor în cauză cu ajutorul unor elemente din lumea interpolă, care rămîneau întotdeauna A.N. (autori necunoscuţi), fie la dispariţia misterioasă a acelor persoane prin intermediul ofiţerilor specializaţi în acest scop.

Este de la sine înţeles, că aceste asasinate se executau în condiţii de cel mai strict secret, luîndu-se în prealabil măsuri ca să facă imposibilă conservarea unor probe care să conducă la identificarea asasinilor.


4) - Recrutarea de personal

Această activitate era deosebit de importantă pentru toate Direcţiile DSS, care erau în permanenţă preocupate să-şi reîmprospăteze efectivele, fie prin recrutarea unor noi membri ce trebuiau să fie incluşi în reţelele de informatori, fie prin atragerea şi angajarea unor noi indivizi, care prin calităţile deosebite pe care le relevau într-o anumită activitate, puteau deveni subofiţeri sau ofiţeri activi ai DSS, de valoare.

Activitatea de recrutare a unor persoane, efectuată de serviciul “cadre” din Direcţia a V-a se desfăşura sub conducerea Maiorului Puică, şi se deosebea de a celorlalte Direcţii din D.S.S.

Acest serviciu, nu se ocupa niciodată de recrutarea unor informatori, care să completeze reţelele Direcţiei. De acest lucru, se ocupau celelalte servicii din cadrul Direcţiei, care puteau apela ori de cîte ori era nevoie şi la reţelele controlate de celelalte Direcţii. Serviciul de “cadre” avea o misiune mai complexă. El se ocupa cu obţinerea şi evidenţa datelor asupra evoluţiei tuturor ofiţerilor din cadrul D.S.S., care îndeplineau funcţii de conducere. Orice schimbare de atitudine, era imediat semnalată şi se luau măsuri de îndepărtare a persoanei care dovedea o scădere a loialităţii faţă de aparatul de Securitate sau conducerea P.C., sau chiar o scădere a zelului în activitatea specifică pe care o desfăşura. 


Dar cea mai importantă activitate a acestui serviciu, era recrutarea şi selecţionarea cadrelor celor mai potrivite, pentru plantarea lor în funcţii de cea mai mare importanţă, pentru culegerea de informaţii necesare menţinerii contolului exercitat de P.C. asupra instituţilor de bază ale statului. In activitatea acestui serviciu, nu era neglijată nici recrutarea unor cadre noi, în special din personalul Miliţiei, care dovedeau calităţi şi aptitudini deosebite pentru realizarea obiectivelor Direcţiei. Aceste cadre, mai erau recrutate pe baza unei selecţii severe şi dintre specialiştii care funcţionau în alte sectoare de activitate, care prin specificul profesiei şi aptitudinile dovedite, puteau contribui la dezvoltarea şi întărirea acestei Direcţii.

Este de remarcat că nici lumea interlopă nu era scutită de ochiul selectiv al acestui serviciu, care făcînd carieră în această lume, se distingeau prin cruzime, lăcomie, lipsa de scrupule, viclenie şi dorinţă de putere. Ei erau recrutaţi şi, fie activaţi (înregimentaţi) fie lăsaţi în umbră, completau armata de diversionişti şi asasini, utilizaţi în acţiunile de reprimare.

Dacă avem în vedere că şeful acestui serviciu era întotdeauna şi secretarul organizaţiei P C. pe Departament, ne putem face mai uşor o imagine a ponderei acestui serviciu în ansamblul D.S.S. Ultimul şef al acestui serviciu, în funcţie pînă la data de 22 Decembrie 1989, era cunoscut ca un om deosebit de inteligent, viclean şi lipsit de scrupule. Ataşamentul său faţă de conducerea P.C., completa imaginea prototipului după care erau selecţionaţi, cei ce urmau să supervizeze sau să coordoneze activitatea întregului aparat represiv de care dispunea Ceauşescu.

Efectivele acestei Direcţii, erau completate de unităţile speciale, constituite şi antrenate după regulile de “comando”. Aceste formaţiuni, denumite U.S.L.A. reprezentau în traducere corectă “Unităţi Speciale de Luptă Antiatentat”, nu “antiterorism”, aşa cum au fost ele rebotezate după insurecţia din 16-28 Decembrie 1989. Din însăşi de numirea lor, rezultă că aceste unităţi au fost constituite în scopul efectiv de a înăbuşi orice atentat la conducerea P.C., şi în mod deosebit la viaţa familiei Ceauşescu. Efectivele acestor unităţi erau antrenate şi instruite “special”, în scopul de a putea lupta în formaţiuni mici, de tip “comando”. Specialitatea lor, erau luptele de guerilă, de stradă şi pe timp de noapte. Ei erau aşi în lupte ascunse, pe spaţii mici şi la adăpostul întunericului.

Luptătorii acestor trupe U.S.L.A., erau dotaţi cu armament şi mijloace de lupte specifice, începînd cu pistoalele automate de tip Stecikin, de mare precizie, silencioase, cu dispozitive de ochire pe timp de noapte şi terminînd cu simulatoare de imitare a focului armelor de infanterie, sau artilerie uşoară, sau de direcţionare a tirului adversarilor spre objective false. Nu lipseau din arsenalul acestor formaţiuni nici echipamentele de protecţie, (veste antiglont, etc.) nici maşini infernale, nici mijloace ultramoderne care să-i asigure luptătorului, o vizibilitate perfectă pe timp de noapte. Aceste mijloace de luptă ultramoderne nu se găseau decît în dotarea U.S.L.A.. Ele erau necunoscute armatei, care în mod evident era dotată la un nivel cu mult inferior chiar şi faţă de trupele de securitate.

Efectivele acestor unităţi erau selecţionate cu grijă, şi instruite în tabere speciale de antrenament. Izvorul de bază al acestor formaţiuni, îl constituiau orfelinatele, de unde erau selecţionaşţi copii sănătoşi, cu o constituire fizică robustă şi inteligenţi. Ei erau antrenaţi de mici în culegerea informaţiilor, instruiţi şi educaţi în aşa fel încît să fie înlăturate cele mai elementare urme de sentimente umane. Cînd atingeau vîrsta potrivită, erau trimişi mai întîi în şcolile de ofiţeri sau subofiţeri, apoi în taberele speciale de antrenement deosebit de secrete, unde învăţau, sau se perfecţionau să mînuiască toate mijloacele ultramoderne, de spionaj, diversiune şi de ucidere cu care erau dotate aceste unităţi. Nu se neglija nici educarea pînă la fanatism a acestor tineri, care la terminarea stagiului de instruire, erau apţi să ucidă cu mare uşurinţă, fără discernămînt, la ordin, şi să-şi dea viaţa pentru familia Ceauşescu şi acoliţii ei.

Selecţionarea viitorilor luptători din U.S.L.A., se mai făcea dintre copii familiilor de securişti şi activişti ai P.C., dintre tinerii din lumea interlopă precum şi din şcolile speciale de muncă şi reeducare în care erau izolaţi de societate tinerii între 14-18 ani care săvîrşeau infracţiuni de drept comun cu caracter deosebit de grav. Criteriile de selecţie erau aceleaşi pentru toţi, dar pentru tinerii proveniţi din aşa-zisele şcoli speciale de muncă şi reeducare se detaşa avantajul de a se fi făcut cunoscuţi pentru anumite caracteristici (cruzime, agresivitate, forţă, şiretenie) avute în vedere cu ocazia selecţiei.

Imi amintesc de un caz judecat în anul 1983 la Tribunalul din Tîrgu-Jiu, Judeţul Gorj.[…] Doi tineri, veri primari, în vîrstă de 14-15 ani au ucis în mod bestial pe tatăl unuia dintre ei. Faţă de cel de-al doilea asasin, victima avea calitate de unchi. Cei doi copii, crescuseră ca fraţii, cum cresc de obicei copiii unor rude apropriate. Intr-o zi din primăvara anului 1983, cei doi tineri, au decis să facă o plimbare pînă într-un loc turistic de munte, denumit Valea Sohodolului, împreună cu două fete. De aceea, unul dintre ei, fiul victimei, i-a cerut tatălui său să le dea autoturismul în vederea acestei excursii. …în mod firesc, victima i-a refuzat, deoarece neavînd decît 14-15 ani, nu avea permis de conducere. Nu bănuia sărmanul, că acest refuz, adresat fiului şi nepotului său, avea să-l coste viaţa. Cei doi, l-au pîndit cînd a intrat în garajul unde se afla autoturismul, l-au atacat, l-au imobilizat cu mîinile la spate, şi l-au strangulat cu un cablu. Pe drum, au luat şi pe cele două fete şi au mers în acel loc de munte denumit mai sus, unde au abandonat trupul victimei într-un loc mai retras şi l-au acoperit cu pietre. Si-au continuat liniştiţi plimbarea şi s-au întors acasă, reîntorcînd maşina în garaj. După 23 zile, cadavrul victimei a fost descoperit de un grup de muncitori, care lucrau la pavarea drumului de acces spre Valea Sohodolului. A urmat ancheta şi au fost descoperiţi cei doi asasini care au recunoscut fapta, şi mobilul ei. La expertiza medico-legală, s-a stabilit că victima a încetat din viaţă abia 10-12 ore după ce a fost abandonată şi acoperită cu pietre. Cei doi tineri, au fost trimişi în judecată pentru omor deosebit de grav. Trebuie spus că potrivit legii penale româneşti, (Decretul 218/1977) împotriva minorilor pînă la vîrsta de 18 ani, nu se pot aplica pedepse cu închisoarea. Pentru fapte deosebit de grave, se pot lua doar măsuri internării acestora într-o şcoală specială de muncă şi reeducare, pe o perioadă de pînă la 5 ani. Cei doi minori, asasini, vinovaţi de paricid, au fost internaţi într-o astfel de şcoală pa o perioadă de 5 ani. Trebuie spus, că aşa cum au fost organizate de regimul comunist, aceste “şcoli speciale de muncă şi reeducare” reprezenta cele mai teribile centre de instruire a infractorilor. Majoritatea tinerilor trimişi în aceste şcoli, după terminarea stagiului, devin membri marcaţi ai lumii infractorilor de drept comun şi clienţi constanţi ai penitenciarelor.

Revenind la cei doi tineri, îmi amintesc, că după aproximativ un an de la judecata procesului şi trimiterea lor într-o astfel de şcoală, m-am întîlnit cu mama unuia dintre ei, care mi-a mărturisit că au fost scoşi din şcoală şi angajaţi la Securitate. Atunci, am refuzat să cred. Fapta săvîrşită de ei, scotea în evidenţă trăsături de caracter marcate de o cruzime ieşită din comun, şi nu puteam concepe că o instituţie de stat poate folosi indivizi cu asemenea înclinaţii. După 2-3 ani, cînd m-am mutat în Bucureşti, l-au văzut pe unul dintre ei, printre renumiţii “băieţi veseli de pe Victoriei” şi m-am bucurat că nu m-a recunoscut. (+ vezi page 97 bis)

Detaşamentele U.S.L.A., erau dizlocate pe misiuni pentru asigurarea pazei clădirilor reprezentanţilor diplomaţiei, a sediului Comitetului Central al P.C. şi al Consiliului de Miniştri, a aeroporturilor, iar unii ofiţeri, erau desemnaţi ca personal însoţitor de zbor pe aeronave civile (TAROM), pentru prevenirea unor atacuri teroriste. Dar cea mai mare parte din ele, era destinată să constituie paza familiei Ceauşescu. Clădirile prezidenţiale din Bucureşti în care locuiau Nicolae şi Elena Ceauşescu, Nicu şi Valentin Ceauşescu, (fii lor) şi Zoe fiica lor, erau păzite de grupe U.S.L.A., conduse de un ofiţer. Seful pazei, deci al tuturor grupelor U.S.L.A., care asigurau securitatea familiei Ceauşescu era colonelul Nae Octavian. In ultimul timp el coordona şi detaşamentele U.S.L.A.,care aveau ca obiectiv paza sediului fostului Comitet Central al Partidului Comunist, precum şi a traseelor prezidenţiale de deplasare. Pe toate clădirile înalte din jurul domiciliilor celor doi Ceauşescu, precum şi de-a lungul traseelor menţionate, erau distribuiţi trăgători de elită din cadrul U.S.L.A., dotaţi cu arme cu lunetă ultramoderne, gata să intervină la cel mai mic semn de atentat.

Cînd familia Ceauşescu se deplasa în vacanţe la munte, la mare sau la faimoasele partide de vînătoare ale ex-preşedintelui României, detaşamentele U.S.L.A asigurau securitatea clanului de cele mai multe ori sub directa supraveghere a ministrului de interne Tudor Postelnicu, care lua măsuri de completare a efectivelor de pază cu unităţi ale Miliţiei şi Trupelor de Securitate. Un fost subofiţer de miliţie, mi-a povestit că timp de 2-3 ani la rînd, a fost trimis să completeze efectivele de pază ale reşedinţei de vară a familiei Ceauşescu de la staţiunea Neptun, de pe litoralul Mării Negre. El mi-a spus că subofiţerii de miliţie şi militarii în termen de la trupele de Securitate, îmbrăcaţi în uniforme, aveau posturile de pază la stradă, la vedere, dar în parcul imens care înconjura clădirea, erau amplasate punctele de pază ale U.S.L.A., amplasate în aşa fel încît era imposibilă reperarea lor cu ochiul liber. Pe mare, în dreptul plajei prezidenţiale, patrulau în permanenţă ambarcaţiuni dotate cu mijloace ultramoderne de detectare a oricărei tentative de pătrundere în acel perimetru. Tot el mi-a povestit că Ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, însoţit de acelaşi ofiţer specialist din cadrul U.S.L.A., care îndeplinea funcţia de aghiotant al ministrului, controla zilnic de 3-4 ori posturile de pază amplasate atît pe uscat cît şi pe mare. Numele acelui ofiţer era necunoscut, secret. Se ştia doar că are gradul de locotenent major şi că este un as în luptele de tip comando. El era deosebit de temut chiar şi de ceilalţi membri ai U.S.L.A., dizlocaţi din obiectiv. I-am cerut să-mi descrie : “înalt 1,85 m, brunet, cu părul mai lung, ochi albaştri, atletic, uşor adus de spate, (umerii uşor căzuţi) gîtul lung. Singurele semne particulare - părul mai lung, uşor ondulat, gîtul lung şi umerii uşor căzuţi.“ După descrierea făcută, nu mi-a fost greu să-l recunosc în ziua de 28 ianuarie 1990 în sediul Consiliului de Miniştri, cu ocazia evenimentelor descrise într-un capitol precedent.


Răspuns la: Conspiratia Serviciilor Secrete. Directiile D.S.S., specific U.S.L.A. cap

Tot din cadrul efectivelor U.S.L.A., erau selecţionaţi şi temuţii“ofiţeri specialişti”care îşi desfăşurau activitatea macabră în birourile situate la etajul 6 din sediul Miliţiei Bucureşti. Ei compuneau ultrasecretul serviciu de “Execuţii” al Securităţii.

Actualele autorităţi din România, nu au dat publicităţii ni un fel de date cu privire la efectivele unităţilor U.S.L.A. Cu ani în urmă, după revolta minerilor de la Motru, (descrisă în precedent) cînd am văzut cîţiva reprezentanţi ai U.S.L.A., pentru prima oară, am început să mă informez despre aceste unităţi. Eram atunci, marcat de ferocitatea cu care auzisem că aceste forţe ale Securităţii au intervenit pentru înăbuşirea revoluţiei şi refuzam să cred că într-un stat fie el şi comunist, organele coercitive ale puterii, au printre funcţionarii lor, asemenea fiare. Printre primii cu care am discutat, a fost şi un căpitan de la Securitate, trecut în rezervă de puţin timp. Au mai fost şi alţi ofiţeri din Securitate şi Miliţie, din cadrul Inspectoratului Judeţean Dolj, al Ministerului de Interne. De la ei am aflat că aceste unităţi speciale au fost constituite cu 15-20 de ani în urmă, că baza centrală de instrucţie şi antrenement se afla lîngă Turnu-Severin, capitala judeţului Mehedinţi şi că primul secretar al Comitetului judeţean al P.C. -Cornel Pacoste, a fost însărcinat de conducerea centrală a P.C., să asigure baza materială, şi toate condiţiile specifice de dotare şi discreţie pentru instruirea luptătorilor din aceste formaţiuni. Acest reprezentant al lui Ceauşescu în judeţul Mehedinţi, s-a achitat cu exces de zel de misiunea încredinţată, şi a fost promovat în Bucureşti ca Secretar al Comitetului Central al P.C..

Se aprecia că pînă în anul 1983, efectivele U.S.L.A., numărau cca. 30.000 de oameni, şi că în fiecare an, în bazele sale secrete se instruiesc contingente noi de luptători, care sporesc numărul acestor unităţi. După un calcul prezumtiv, pînă la data de 22 Decembrie 1989, efectivele U.S.L.A., numărau cel puţin 40.000 de luptători. Este de menţionat, că datorită intensificării acţiunilor de protest ale minierilor din Valea Jiului, unele baze secrete ale U.S.L.A., au fost mutate în pădurile din jurul municipiului Tîrgu-Jiu, judeţul Gorj, pentru a fi mai aproape de zona fierbinte a minerilor. După ce părăsesc bazele de instrucţie, absolvenţii stagiilor de pregătire, sînt încadraţi în subunităţile U.S.L.A., în funcţie de aptitudinile corespunzătoare misiunilor acelor grupe. Trebuie specificat că mulţi dintre ofiţerii de elită ai U.S.L.A., au fost numiţi la conducerea unor importante servicii sau Direcţii ale D.S.S., precum şi în fruntea unor unităţi militare ale Securităţii sau Armatei. Două exemple sînt edificatoare. Colonelul Pavelescu (acum general) Seful de Stat major al trupelor de Securitate, cunoscut ca cel mai bun specialist al D.S.S. în lupta cu rachete sol-sol, a asigurat în precedent comanda efectivă a Direcţiei a V-a - pe care a predat-o colonelului Buhuci, iar locotenent-colonel Dragomir Aurel - care ocupă şi astăzi o funcţie de general, (Comandantul Garnizoanei Sibiu a Armatei) a fost în precedent ofiţer - comandant de grupă U.S.L.A.

Din toate cele relatate despre U.S.L.A., ar fi o eroare să înţelegem că bazele de instruire ale acestor unităţi, reprezintă şcoli paralele, cu cele oficiale de ofiţeri şi subofiţeri ale Ministerului de Interne. In realitate acele baze reprezintă şcoli de superspecializare a ofiţerilor şi subofiţerilor de Securitate, pe domenii de activitate care să asigure executarea în condiţii de maximă eficienţă, a misiunilor specifice acestui superaparat destinat să servească drept instrument personal al tiranilor Ceauşescu. Grefată pe scheletul Securităţii, această Direcţie a V-a s-a dezvoltat şi şi-a extins aria de activitate în aşa fel încît se poate controla loaialitatea tuturor celor de care depinde menţinerea puterii, în mîinile tiranilor. Această Direcţiie, reprezintă fiara uriaşă, crescută şi hrănită de Ceauşescu. Ea a sfîrşit prin a-i trăda şi a-i devora pe tirani, pentru a nu împărtăşi soarta foştilor lor stăpîni, de care erau legeţi prin mii de fire, în realizarea operei lor nefaste.


Direcţia a VI-a - de cercetări penale-
A fost constituită şi organizată în D.S.S., în principal cu scopul de a salva aparenţele. Oficial, conform legii de organizare, Ministerul avea două Departamente, cu obiect de activitate distincte. In competenţa Securităţii, intraactivitatea de investigare şi cercetare, a faptelor cu caracter penal care aduc atingere securităţii statului. Pentru a se salva aparenţa de justiţie, legea prevedea din punct de vedere procedural, ca activitatea de investigare, urmărire, culegere a probelor, se execută de către serviciile specializate ale D.S.S. împărţite pe Direcţii, iar materialul cules de acestea cu primele concluzii, pentru fiecere caz în parte, era înaintat Direcţiei de cercetări penale (D.VI). Aceasta, compusă din jurişti, analiza probele culese şi depuse la dosar, le completau şi le făcea o primă interpretare.

Trebuie menţionat, că acest gen de fapte care vizează Securitatea Statului, potrivit Codului Penal (încă în vigoare) cade sub incidenţa Tribunalelor militare, iar veriga intermediară dintre Direcţia de cercetări penale (a VI-a) şi Tribunalul militar competent, este Proocuratura Militară - competenţă, cu propunerea ca învinuitul să fie trimis în judecate Tribunalului Militar. Procuratura militară, verificînd dosarul primit, trimite cauza la Tribunalul militar competent, însoţită de un document numit “Rechizitor” prin care sesizează instanţa şi dispune trimiterea în judecată a învinuitului. Aceasta din urmă, pronunţă o hotărîre judecătorească de condamnare în limitele prevăzute de legea penală pentru faptele încriminate. Procedura este similară şi pentru infracţiunile de drept comun, care cad sub inciudenţa celui de-al doilea Departament al Ministerului de Interne - Miliţia. Intre Miliţie şi Tribunalul civil, există ca verigă intermediară, Procuratura civilă.

La prima vedere, din punct de vedere procedural, drumul parcurs de un dosar penal, lasă impresia posibilităţii judecării acelui proces, în condiţii democratice. Din păcate, totul nu este decît aparent. In realitate, dosarele care ajungeau pe mesele de lucru ale Direcţiei a VI-a erau doar cele care necesitau o oarecare publicitate sistemului. Un dosar de spionaj, de subminare a economiei naţionale, de trădare trecea într-adevăr prin această filieră. Aşa au fost de exemplu cazurile Generalilor Serb şi Nicolae Militaru (primul ministru al Armatei după 22 Decembrie 1989) cercetaţi trimişi în judecată şi condamnaţi pentru trădare şi spionaj în favoarea U.R.S.S.. Presa din ţară, a relatat cu lux de amănunte acel caz, inclusiv că Nicolae Ceauşescu, a refuzat în calitatea sa de preşedinte al ţării, cererea de graţiere, formulată de condamnaţi. Se cunoaşte faptul, că imediat ce s-a anunţat decizia de respingere a cererilor de graţiere, Ceauşescu a fost chemat de urgenţă la Moscova, iar după întoarcerea sa, cazurile Corbul I şi Corbul II au fost date uitării. Ele au reapărut în după amiaza zilei de 22 Decembrie 1989, odată cu reapariţia Generalului Militaru în funcţia de Ministru al Armatei.

Dar, dosarele întocmite dizidenţilor, opozanţilor regimului liderilor unor revolte, sau persoanelor considerate indezirabile nu ajungeau decît foarte rar la Tribunalele militare. Ele erau soluţionate de cele mai multe ori, fie de serviciile de specialitate ale D.S.S., prin racolare, intimidare sau asasinat, fie prin preluarea cazului de către Miliţie, care prepara distrugerea socială a persoanei indezirabile prin judecarea şi condamnarea pe nedrept a acesteia, pentru săvîrşirea unei infracţiuni de drept comun.

Faţă de această situaţie, ar fi o eroare să credem că această Direcţie a VI-a a şomat. Specificul activităţii sale, s-a completat şi diversificat, pe măsura necesităţilor impuse de activitatea tot mai complexă a întregului aparat represiv. La aceea ofiţerii acestei Direcţii, pe lîngă faptul că erau de cele mai multe ori licenţiaţi în drept, erau, în primul rînd, specializaţi în cadrul şcolilor speciale ale D.S.S.. De aceea, pe lîngă cercetarea şi completarea probelor într-un dosar depus de un Serviciu specializat al unei alte Direcţii, similar exemplelor date mai sus, funcţionarii acestei Direcţii erau însărcinaţi să ajute efectiv, în calitate de specialişti - jurişti ai D.S.S., la realizarea cu orice preţ a acţiunii represive dispuse cu privire la subiectul cercetat.

Astfel de exemple, dacă o persoană se dovedea un adversar hotărît al regimului comunist, şi din diverse motive nu i se putea aplica măsura suprimării sau dispariţiei, atunci intervenea pe circuit şi Direcţia VI-a. Intr-o primă situaţie, salariaţii săi, trebuiau să confecţioneze probe mincinoase care să determine condamnarea deosebit de severă pentru o faptă gravă, caare puneau în pericol Securitatea Statului. Este cazul diplomatului Mircea Răceanu, fiul unuia din cei 6 semnatari ai celebrei scrisori deschise adresate lui Ceauşescu. A fost reţinut de Securitate pentru acest motiv, dar oficial s-a făcut cunoscut opiniei publice, că a fost arestat pentru activităţi de spionaj în favoarea unei puteri străine. A fost organizată dezavuarea publică a acestuia pentru spionaj, în cadrul Ministerului de Externe unde lucra în calitate de diplomat înainte ca Direcţia a VI-a să fi putut fabrica probe care să dovedească această învinuire.

Dacă Direcţia a VI-a reuşea să producă probe concluente, pe baza cărora, învinuitul să poată fi condamnat, atunci dosarul era trimis la Procuratura militară şi de aici la Tribunalul militar pentru a se soluţiona o astfel de hotărîre judecătorească. Dacă nu reuşeau acţiunea de învinuire pentru acest gen de fapte, Direcţia de cercetări penale a D.S.S., trimitea dosarul la Direcţia de cercetări penale a Miliţiei, pentru a se pregăti înscenarea unui proces în care acelaş învinuit era acuzat de săvîrşirea unor infracţiuni de drept comun. Se realiza pe această cale o primă modalitate de distrugere socială a unui oponent. Dar în activitatea acestei Direcţii, se distinge o modalitate de reprimare foarte des utilizată în ultimii ani - internarea forţată a oponentului în clinici de neuropsihiatrie. Prin tratamentele criminale, aplicate în aceste clinici, unor oameni sănătoşi, dar vinovaţi pentru ideile lor antitotalitare, se urmărea nu doar distrugerea personalităţii individului supuse acelor tratemente, ci mai ales confecţionarea unei imagini false, potrivit căreia, opinia publică să fie convinsă, că ideile anticomuniste sau anticeauşiste enunţate de victimă, sînt emanaţia unei minţi bolnave.

Fără îndoială, că pentru a putea pune în prectică o astfel de modalitate, Securitatea, prin această Direcţie, trebuia să-şi asigure în prealabil, colaborarea unor medici pshihiatri, care să fie capabili să acţioneze împotriva jurămîntului lui Hipocrat, păstrînd totodată cel mai desăvîrşit secret.

Nu este lipsit de importanţă, să amintim aici, că Direcţia a VI-a din cadrulD.S.S., dispunea de mijloace speciale de tortură şi de specialişti versaţi, în arta de a înfrînge voinţele oamenilor constrînşi să recunoască săvîrşirea unor fapte grave pe care nu le-au comis, sau să-şi regene convingerile. Ziarele (mai ales cele independente) apărute în România după data de 22 Decembrie 1989, sînt pline de mărturiile mecanice sofisticate, tratamente cu droguri, iradieri, etc.). Unii au sfîrşit prin a ceda presiunilor exercitate, alţii nu, dar toţi sînt marcaţi pe viaţă, de traumele psihice şi fizice suferite.
Activitatea Direcţiei a VI-a din D.S.S., nu este decît o completare cu un plus de rafinament, a activităţii celorlalte Direcţii. In anumite împrejurări, ea poate constitui o pîrghie, prin care aparatul Securităţii, atît de secret, se lăsa descoperit uneori de opinia publică, lansînd imagini false, de intoxicare a acesteia."
© avocat Simionică
http://www.procesulcomunismului.com/...ica/manuscris/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu