vineri, 28 noiembrie 2014

Lumea spionilor

Cei mai buni dintre ei fac un lucru care nu este accesibil oricarui om: proiecteaza anumite stari psihologice asupra subiectilor pe care vor sa-i manipuleze! Ei sunt ca un aparat de filmat: tot timpul de fier, nu se schimba deloc, dar in schimb proiecteaza filme (imagini/stari) prin care obtin efectul scontat. La nivel mental va proiecteaza o ceata densa si ei sunt singurii care stiu drumul si cum sa ajunga la dumneavoastra: “Merg pe aici, ma deplasez pe acolo, stau putin in fata lui”. Il vedeti pentru cateva secunde ca trup fizic, il percepeti ca subiect participativ la o anumita actiune, dar de pe urma dispare din nou in ceata si din bezna ii auziti doar rasul: “Poti sa ma prinzi?”. Ca sa il prinzi trebuie sa iesi afara din ceata, proiectia mintii lui rasfrante asupra ta, si sa te gandesti bine cum sa devii o torta care sa imprastie ceata! Va invat un lucru: daca vedeti ca este mai sus ca dumneaavoastra, nu il puteti prinde, niciodata sa nu va ambitionati si sa plecati la vanatoare singuri!Exista riscul ca dumneavoastra sa va plimbati in ceata, in timp ce el isi face treaba nestingherit! 

Stiti bine ca sunt un om tanar, dar in anumite momente ale vietii am fost pe rand si ceata si torta, iar atunci a trebuit sa gasesc o cale de mijloc intre ceata si torta: am devenit stea! Steaua lumineaza si sta deasupra, dar tu de jos nu o vezi din cauza cetii si steaua mai are un avantaj: se poate ascunde in nori si printr-o mica crapatura vede ceata! Norii sunt sufletele strabunilor mei care au luptat pentru Neamul nostru Romanesc! Arthur Schopenhauer: “Subiectul care se transforma!”

La cine apeleaza sistemul, bancherii, corporatiile, oamenii din umbra, pentru a implementa idei manipulatoare? Simplu: la spioni, oamenii care isi castiga existenta prin manipulare! Actori, cantareti, vedete tv, bloggeri de succes, fiecare este “agatat” de ei si pus sa faca ceva, in cazul nostru discutam despre implementarea unui sistem hidos si tiranic: Noua Ordine Mondiala! Fiecare agentie are zeci de tipologii umane in componenta: unii care nu vorbesc deloc, altii care vorbesc de dimineata pana seara, inca o categorie din care fac parte cei care vorbesc si nu intelegi nimic, etc.
Au un nivel de inteligenta cu mult peste medie si din cauza aceasta sunt vanati: pot dezvolta/schimba/implementa parti bune ale sistemului tiranic la nivel de societate!
In toata istoria nationala a Romaniei, la nivel de servicii secrete externe, am spionat doar pentru interesul tarii noastre: am plecat la mii de kilometri de casa sa vedem ce au aia in cap si sa nu navalaeasca peste noi asa cum s-a intamplat in decursul a sute de ani si ultima data in 1989! Nu ne-am dus niciodata sa le manipulam popoarele si foarte rar am furat ceva de la ei! De trei ani de zile ma chinui sa le explic: trebuie sa ne pastram unicitatea si sufletul de romani, altfel vor deveni ei stapani in tara noastra!

werner

In continuare va las sa cititi ce a teoretizat dr. Werner Stangl – Experimentele Miligram. Mai jos aveti descrierea sistemului in stare pura si originara, coroborati cu celelalte articole de “DeVeghePatriei” si intelegeti ce se intampla la ora actuala pe planeta: niciodata nu ati fost liberi!

“Una dintre cele mai cunoscute dar şi contestate experimente psihologice – atât din punct de vedere etic, cât şi tehnic -, este aşa numitul experiment Milgram. Întrebarea la care dorea să găsească un răspuns socio-psihologul Stanley Milgram în anii 60 se referea la disponibilitatea unor oameni perfect normali de a se înclina în faţa unei autorităţi şi de a urma ordine evident „inumane“. Motivul care a stat la baza acestor experimente a fost cel de-al Doilea Război Mondial. De ce au existat pe timpul regimului hitlerist atâţia oameni care s-au pus de bună-voie în serviciul maşinăriei criminale a naziştilor? A existat oare o eroare principială de caracter în cazul acestor oameni sau există anumite situaţii în care oricine ar putea ajunge să tortureze şi să ucidă alţi oameni?
Yale University a dat la începutul anilor şaizeci un anunţ în ziarul local din New Haven (statul american Connecticut), în care căuta persoane dispuse să participe la un experiment privind capacitatea de memorare şi învăţare. Participanţii (ne-studenţi) nu ştiau aşadar că acesta era doar un pretext pentru a vedea cât de mult sunt dispuşi oamenii să se supună unei autorităţi. Voluntarii au fost mai apoi iniţiaţi de către conducătorul experimentului în rolurile pe care aveau să le joace. Fiecare experiment prevedea câte două persoane.
Conducătorul experimentului le-a explicat mai apoi voluntarilor că doreşte să vadă ce efecte are pedeapsa asupra procesului de învăţare. Participanţii au fost împărţiţi, prin tragere la sorţi, în elevi şi profesori. Procedura a fost însă manipulată, pentru că, în realitate, doar un voluntar trebuia să ia parte la experiment. Acesta era “profesorul”. Cealaltă persoană, “elevul”, era un student al Universităţii, fapt despre care voluntarul nu avea habar. Rolul de conducător al experimentului era jucat de un profesor de biologie de liceu, în vârstă de 31 de ani, iar “victima”,de un contabil de 47 de ani, instruit pentru a  face faţă rolului; acesta din urmă era un american de provenienţă irlandeză, cei mai mulţi observatori găsindu-l foarte plăcut şi prietenos.
Conducătorul a început să enunţe cerinţele experimentului. “Elevul” trebuia să înveţe pe dinafară o listă de asocieri, partenerul său, “profesorul”, urmând a-l verifica. Participanţilor la experiment li s-a arătat un “generator de şocuri electrice” dotat cu un panou de instrumente. Pe acest panou se aflau treizeci de butoane. Butoanele erau ordonate în ordine crescătoare, de la 15 volţi (“şoc uşor”), la “şoc  mediu” şi “şoc puternic”, până la 450 de volţi. Pentru ca voluntarii să înţeleagă toate acestea mai bine, pe generator era fixată o plăcuţă pe care scria “SHOCK GENERATOR, TYPE ZLB, DYSON INSTRUMENT COMPANY, WALTHAM, MASS., OUTPUT 15 VOLTS-450 VOLTS”. Butoanele erau inscripţionate cu cifre de la 15 la 450 de volţi. În plus, din patru în patru butoane apărea şi o altă inscripţie, detaliind intensitatea şocului: “şoc uşor”, “şoc mediu”, “şoc puternic”, “şoc foarte puternic”, precum şi “Pericol: şoc extrem”, ultimile două butoane fiind suplimentar dotate cu inscripţia “XXX”.
Sarcina “profesorului” era acum, ca de fiecare dată când “elevul” dădea un răspuns greşit, să se folosească de butonul ce declanşa şocuri electrice, de fiecare dată un şoc mai puternic. După clarificarea situaţiei, “profesorul”, împreună cu “conducătorul experimentului” şi “elevul” intră într-o încăpere separată unde era montat un scaun electric. “Elevul” ia loc pe scaun şi este legat de acesta. Îi sunt prinşi electrozii pe corp şi este legat la generator. În acest punct al experimentului, “elevul” spune că are probleme cu inima. “Conducătorul” îl linişteşte spunându-i că şocurile pot fi foarte dureroase, dar că nu duc la leziuni permanente ale ţesuturilor.
După cum am mai spus, “elevul” ştie că nu are de ce să-şi facă griji. El este asistentul conducătorului experimentului, iar alegerea “profesorului” şi a “elevului” a fost manipulată din start. Fireşte că “elevul” nu este conectat în nici un fel la generatorul de curent, acesta fiind de altfel un element de recuzită. “Profesorul” – adevărata persoană supusă experimentului – nu ştie nimic despre toate acestea. El este aşadar convins cu tărie de faptul că victima din camera alăturată va fi într-adevăr “pedepsită” cu şocuri electrice. El aude reacţiile “elevului” de fiecare dată când îl “pedepseşte”, ca şi când i-ar pricinui suferinţe reale. Voluntarul nu are de unde să ştie că aceste reacţii sunt înregistrate pe bandă şi că răspunsurile date de “elev” sunt de fapt răspunsuri-standard.

milgram-experiment
Aici începe de fapt experimentul. “Elevul” răspunde la început corect, cu doar câteva greşeli. Fiecare greşeală este penalizată de “profesor”, conform ordinelor, cu o apăsare de buton, fiecare nouă greşeală fiind amendată cu o intensitate electrică mai mare. Ajuns la cel de-al cincilea buton (75 V), “elevul” începe să se vaite. La 150 de volţi, victima cere întreruperea experimentului, iar la 180 ţipă de parcă nu ar mai putea suporta nimic. În momentul în care experimentul se apropie de punctul în care “profesorul” ar trebui să apese pe butonul “Pericol: Şoc extrem”, îl aude pe “elev” bătând cu pumnii în peretele despărţitor. Victima îl imploră pe “profesor” să îl elibereze. “Conducătorul experimentului” îi explică voluntarului că această reacţie este de fapt un răspuns greşit, rugându-l pe “profesor” să apese pe butonul respectiv.
Voluntarii implicaţi în acest experiment proveneau din următoarele medii profesionale:
– 40% erau muncitori calificaţi şi necalificaţi
– 40% lucrau în comerţ şi producţie
– 20% erau specialişti în diverse domenii.
Fireşte că au existat voluntari care au reacţionat emoţional la situaţia disperată în care se aflau victimele lor. Unii dintre voluntari au protestat, alţii au început să transpire, să tremure, să se bâlbâie, sau au afişat alte semne exprimând tensiunea. Cu toate acestea, ei s-au conformat indicaţiilor conducătorului de experiment. Ceea ce a surprins în comportamentul voluntarilor a fost faptul că au încercat deseori să treacă cu vederea, pe cât posibil, reacţiile victimelor lor şi să-şi îndrepte în totalitate atenţia asupra conducătorului experimentului. Probabil că făceau acest lucru pentru a nu se mai simţi vinovaţi pentru ceea ce credeau ei că i-au făcut victimei, şi pentru a putea suporta situaţia creată.
Milgram a numit acest fenomen “acord de supunere în faţa unei autorităţi”. Câţiva participanţi nu au crezut că victima era supusă cu adevărat unor şocuri electrice, alţii nu şi-au asumat răspunderea, în timp ce unii dintre ei au cerut, într-un moment avansat al experimentului certificarea faptului că nu pot fi traşi la răspundere pentru faptele lor. Alţi voluntari au transferat răspunderea chiar asupra victimei, pe motivul că aceasta s-ar fi oferit de bună voie să participe la experiment.
Unii voluntari au încercat să reducă din tensiune ascultând indicaţiile conducătorului, încercând totodată să minimalizeze pe cât posibil durerea “victimei” – printr-o apăsare mai uşoară pe buton sau sugerând “elevului” răspunsurile corecte. Majoritatea voluntarilor – peste 62 la sută din participanţi – au ajuns până la ultimul buton (450 volţi), chiar dacă unii dintre ei au trebuit “încurajaţi” în acest sens de conducătorul experimentului (Vă rog să continuaţi! – Mai departe, vă rog! – Experimentul vă cere să continuaţi! – Trebuie neapărat să continuaţi! – Nu aveţi de ales, trebuie să continuaţi!).
Mulţi dintre voluntari erau convinşi că nu trebuie să continue cu şocurile, dar nu au putut să-şi transforme această convingere în fapte. Întrerupând pentru o vreme experimentul, o bună parte din aceştia au recunoscut că făcuseră o greşeală. Totuşi, la reluarea acestuia, ei au continuat să administreze elevului şocuri electrice, întărindu-şi astfel acţiunile anterioare. Repetiţia devine aşadar un factor de constrângere, îngreunând misiunea voluntarilor de a fi “neascultători”. Dacă voluntarii ar fi cerut să iasă din experiment, acest lucru ar fi însemnat încălcarea contractului semnat, lucru deloc uşor pentru ei, mai ales că erau plătiţi.
Milgram a atras atenţia asupra faptului că o situaţie socială se defineşte şi prin felul în care se auto-evaluează participanţii, lucru care trebuie respectat de către toate celelalte persoane implicate. Asta înseamnă că refuzul de a respecta ordinele date este, şi din această perspectivă, un comportament social reprobabil, dat fiind că nu este posibil ca voluntarii să refuze să administreze şocurile electrice fără a pune sub semnul întrebării auto-definiţia conducătorului de experiment.
La sfârşitul experimentului, fiecărui voluntar i-a fost explicat faptul că victimei nu îi fusese de fapt administrat nici un şoc electric. Fiecare voluntar a avut astfel posibilitatea de a se împăca cu “victima” şi de a discuta mai pe larg cu conducătorul experimentului. Voluntarilor “neascultători” le-a fost explicat experimentul astfel încât neascultarea lor să pară un fapt pozitiv, iar celor “ascultători” li s-a subliniat faptul că atât comportamentul, cât şi reacţiile lor au fost absolut normale. Mai apoi, participanţii au primit un raport detaliat şi un chestionar în care să-şi noteze gândurile şi sentimentele privind implicarea lor în experiment.
Experimentul lui Milgram a fost repetat de mai multe ori şi de fiecare dată a putut fi constatat că un număr semnificativ de voluntari erau “obedienţi”. Experimentul a fost făcut şi în Australia, Iordania, Spania şi Germania. Peste tot, oamenii au reacţionat similar. În plus, s-a mai putut constata şi că femeile se comportă la fel ca şi bărbaţii în ceea ce priveşte ascultarea ordinelor.
Experimentul lui Milgram a fost îndelung criticat. Cercetătorului i s-a reproşat că ar fi încălcat, în cel mai profund mod, regulile etice din domeniul cercetării psihologice, că ar fi adus stricăciuni voluntarilor, obligându-i să-şi dea seama de consecinţele faptelor lor, că unii dintre voluntari ar fi putut rămâne traumatizaţi – chiar dacă au fost păcăliţi. Milgram a ripostat la toate acestea, susţinând că în faza post-experiment, 83,5 % dintre persoanele “obediente” şi 83,3 % dintre cele “neascultătoare” au specificat că sunt fericiţi că au putut lua parte la experiment.
Extensii şi replici ale experimentului
Într-o variantă extinsă a experimentului de mai târziu, Milgram a arătat că procentul voluntarilor care se supun necondiţionat ordinelor scade în mod drastic (la doar 10 %), atunci când aceştia sunt susţinuţi de alţi doi “profesori”, putând astfel opune rezistenţă mai bine conducătorului de experiment (Milgram 1965). Trebuie avut în vedere şi faptul că întreaga autoritate a conducătorului de experiment provenea de la un om de ştiinţă din cadrul unui institut de renume, parte a Universităţii Yale – fapt care le permitea participanţilor la experiment să creadă că iau parte la un experiment ştiinţific de o importanţă majoră.
Milgram însuşi a certificat aceste supoziţii, aducând noi modificări liniei de bază a experimentului său. El a condus o serie de studii individuale, în care a comparat disponibilitatea voluntarilor se a se supune indicaţiilor unui angajat al Universităţii Yale cu cea de a se supune indicaţiilor unui om de ştiinţă al cărui loc de muncă se afla într-un complex de birouri părăginit dintr-un cartier de afaceri din Bridgeport (Connecticut). În urma acestui studiu comparativ, Milgram a putut constata că, în cazul cercetătorului de la Yale, 65 % din voluntari i-au fost întru totul obedienţi acestuia, în timp ce, în experimentul din Bridgeport, doar 48 % au fost cu totul “ascultători”. Din toate acestea rezultă că lipsa reputaţiei duce la scăderea disponibilităţii oamenilor de a deveni obedienţi.
Într-o altă variantă a experimentului, Milgram a încercat să vadă ce se întâmplă dacă conducătorul este înlocuit, în ultimul moment, de o altă persoană. După ce i s-a explicat “profesorului” rolul ce avea să-l joace de-a lungul experimentului (şi înainte ca voluntarul să cunoască intensitatea şocurilor electrice), conducătorul experimentului este “chemat la telefon”, părăsind laboratorul. Un alt participant (asistent al conducătorului) preia rolul acestuia. Locţiitorul se comportă ca şi când ar fi ideea lui să se administreze “elevului” electroşocuri din ce în ce mai mari de fiecare dată când acesta greşeşte. În rest, locţiitorul se comportă la fel ca şi conducătorul. El îi încurajează pe “profesor” să continue să-i administreze şocuri “elevului”,  la fel cum o făcuse şi conducătorul experimentului. În această variantă, numărul voluntarilor cu totul obedienţi a scăzut la 20 de procente. S-a demonstrat astfel că o autoritate suficient legitimată poate cere unor indivizi să-i fie cu totul obedienţi, dar nu şi orice altă persoană care încearcă să substituie o astfel de figură autoritară.
În alte variante ale experimentului, Milgram a constatat că numărul persoanelor cu totul obediente tindea să scadă la doar 25 %, atunci când conducătorul de experiment se afla în afara încăperii, dând indicaţii prin telefon. În plus, s-a mai putut observa că unii dintre voluntari au continuat experimentul trişând. Ei administrau, de exemplu, şocuri mai slabe decât era prevăzut de experiment. Voluntarii nu au comunicat acest lucru conducătorului, au încercat însă să răspundă indicaţiilor acestuia, rezolvându-şi totodată şi problemele de conştiinţă, minimalizând pe cât posibil durerile provocate “elevului”.
Sentimentul de răspundere faţă de propriile acţiuni scade şi atunci când indivizii se înţeleg ca făcând parte dintr-un mecanism mai mare. Milgram a demonstrat acest lucru printr-o altă variantă a experimentului său. Aici era vorba de doi “profesori”, care predau unui “elev”. În acest caz, doar unul dintre “profesori” era un voluntar adevărat. Sarcina “profesorilor” era să citească cu voce tare exerciţiul şi să verifice corectitudinea răspunsurilor. În această constelaţie, 92,5% din persoanele testate nu l-au împiedicat pe celălalt “profesor”, responsabil cu administrarea de şocuri electrice, să apese pe butonul cu voltajul maxim. Şi în varianta australiană a experimentului, condusă de Wesley Kilham şi Leon Mann, voluntarii au “colaborat” ca asistenţi mult mai frecvent decât în experimentul standard. Disponibilitatea acestor oameni de a fi cu totul obedienţi a fost însă mult mai redusă decât în experimentul condus de Milgram.
Într-o altă variantă a experimentului, Milgram a constatat că voluntarii săi erau mai dispuşi să urmeze indicaţiile conducătorului de experiment, cu cât se aflau mai departe de “victimă”. În momentul în care exista contact vizual cu “elevul”, doar 40 la sută s-au dovedit a fi dispuşi să continue experimentul, în timp ce 62 % din voluntari au dus mai departe experimentul “numai” auzind ţipetele “victimei” lor. La fel s-a întâmplat şi cu voluntarii cărora li s-a spus să lipească braţul “elevului” de o placă de metal conductoare, în loc să se folosească de generatorul de şocuri electrice, aflat la o distanţă mai mare (30 %).”


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu