3 februarie 2011
G.K.Chesterton spunea că e nevoie de mult curaj pentru a rosti un truism. În politică, zicala scriitorului englez se verifică, ilustrativă fiind discuţia despre similitudinile dintre comunism şi nazism.
Nu există nici o diferenţă de substanţă între naţional-socialism şi comunism. În ambele cazuri, restructurarea societăţii pe baze ideologice are loc prin exterminarea sistematică a duşmanilor şi crearea unui Om Nou, rupt de trecut şi orice altă formă de loialitate, cu excepţia celei politice. Omul ideologizat renunţă la Dumnezeu, îşi reneagă naţiunea şi propriul sânge, devotându-şi viaţa regimurilor totaltiare născute din socialism.
Pentru unii, această realitate evidentă este foarte greu de acceptat. Le pare că suferinţa lor anulează orice altă suferinţă. Dacă au fost chinuţi de nazişti, crimele comuniste nu le par la fel de importante; dacă au fost persecutaţi de comunişti, li se pare exagerată discuţia despre nazism. Şi unii, şi alţii greşesc, dar acum ne interesează doar cei care neagă dimensiunea criminală a comunismului pentru că ei sunt cei mai mulţi. Dacă nazismul întâlneşte dezaprobare unanimă, comunismul a fost şi este încă apărat.
Intelectuali rasaţi şi tineri idealişti simt nevoia să facă zid în jurul comunismului pentru a-l feri de „primitivismul” anticomuniştilor „reacţionari” care nu înţeleg că viitorul necesită sacrificii, că exista accidente de parcurs sau că ideea e prea frumoasă pentru a fi abandonată. Toate astea, deşi, statistic vorbind, idealul comunist a ucis mai mulţi oameni decât orice altă idee gândită vreodată de om. Niciodată în istoria umanităţii, nu s-a mai întâmplat ca atâţia să sufere din aceeaşi cauză. Mulţi (China, Laos, Cuba, Coreea de Nord) trăiesc consecinţele ideilor comuniste, dar pentru că idealul sună atât de bine în teorie – o lume perfectă în care oamenii sunt egali şi fiecare se bucură de o viaţă tihnită -, s-a trecut adesea peste aplicarea ei.
Inevitabil, istoria suferă de pe urma acestei subiectivităţi pro-comuniste şi istoria celui de-al doilea război mondial nu face excepţia. Nenumărate cărţi şi documentare analizează aspectele existenţei sub nazism, dar despre comunismul sovietic se vorbeşte prea puţin. Graţie acestei conspiraţii a tăcerii, Holodomorul rămâne o enigmă, deşi a însemnat uciderea prin înfometare a 7 milioane de oameni, gulagul doar o idee, niciodată pe de-a întregul asimilată. Dacă Auschwitz-Birkenau trezeşte oroare, Kolîma naşte doar nedumerire.
Dacă până în război, Stânga a simpatizat, în diferite grade, cu fascismul, naţional-socialismul şi comunismul, după conflict, magnitudinea distrugerii şi milioanele de morţi au impus o reconsiderare. Fascismul şi nazismul nu mai erau frecventabile. În schimb, comunismul devenise cu atât mai atrăgător: salvase lumea de Hitler! Pentru a nu pierde nimic din aură, Stânga a încercat să dea vina pe dreapta şi s-a chinuit să convingă lumea că egalitarista şi democratica Uniune Sovietică a fost atacată pe la spate de „extrema dreaptă” nazistă. Întreaga răspundere a fost aruncată pe umerii lui Adolf Hitler. Stalin a scăpat nepedepsit, ba chiar, a fost, cumva, compătimit, fiind asemuit unei victime: liderul sovietic a fost trădat de Hitler, un nebun care şi-a propus să se lupte cu întreaga planetă. Desigur, povestea trădării hitleriste e credibilă, dar cât este ea de adevărată?
Deloc.
Pactul Ribbentrop – Molotov este, în realitate, pactul Molotov – Ribbentrop: Stalin este cel care a iniţiat înţelegerea cu Hitler, sovieticul Molotov fiind cel care i-a propus omologului său german, Ribbentrop, să semneze pactul de neagresiune. În urma sa, Stalin şi-a permis să anexeze ţările baltice, Basarabia şi Bucovina şi a atacat Finlanda de la care a smuls Karelia. Dar planurile sale erau mult mai ambiţioase.
Fost ofiţer al Direcţiei Generale de Informaţii a Ministerului Apărării din Uniunea Sovietică, Victor Suvorov a avut acces la nenumărate arhive ale statului sovietic. Pe baza lor, a scris câteva cârţi: Spărgătorul de Gheaţă, Ultima Republică, Ziua „M”. Teza principală a lui Suvorov este că Stalin a iniţiat pactul cu Hitler pentru a pregăti războiul mondial. L-a înarmat şi susţinut pe liderul nazist pentru ca acesta să intre în război cu întregul Occident, iar el să intervină ulterior, „eliberator”. Scopul lui Stalin pare de neimaginat: victoria totală a comunismului. În timp ce Hitler s-ar fi luptat cu Vestul, Uniunea Sovietică urma să declanşeze în vara lui 1941 un atac prin surprindere asupra Germaniei şi aliaţilor săi. Mobilizarea sovietică ar fi fost atât de mare, încât nici o armată de pe lume nu i-ar mai fi făcut faţă. Nici Germania nazistă, nici Franţa sau Anglia, ori poate chiar îndepărtata Americă, nu ar mai fi putut să se opună Armatei Roşii.
Pentru trădarea sa, Victor Suvorov a fost condamnat la moarte, în contumacie, dar cărţile lui rămân.
Redăm concluzia din Ziua „M”.
Putem să repetăm că Stalin l-a crezut pe Hitler – dar cei care s-au aflat în apropierea lui în acei ani nu confirmă această legendă. Nici amiralul N.G. Kuzneţov, nici mareşalul G.K. Jukov. Iar Nikita Hruşciov mărturiseşte că Stalin, după semnarea pactului de neagresiune încheiat cu Germania, a strigat bucuros că l-a înşelat pe Hitler. Pactul a fost o capcană pentru Hitler. Închipuiţi-vă că un infractor a falsificat toată noaptea o poliţă, dimineaţa urmând să o înmâneze. Este posibil ca însuşi infractorul să creadă că poliţa este autentică?
Pactul Molotov – Ribbentrop a fost născocit de Stalin pentru a începe al doilea război mondial cu mâinile lui Hitler, pentru a ruina şi slăbi Europa, inclusiv Germania. Putea Stalin să creadă în acest pact, dacă scopul iniţial al acestuia era să-l înşele pe Hitler?
Dacă nu sunteţi convinşi, să ne adresăm statisticii.
La 21 iunie 1939 Stalin avea 94 de divizii de infanterie şi vânători de munte. Exact peste doi ani, la 21 iunie 1941, avea 198 de divizii de infanterie şi vânători de munte. În afară de acestea, se făcuseră pregătirile şi se dăduse ordinul de formare a încă 60 de divizii de infanterie, care trebuiau să apară după atacurile prin surprindere şi declararea Zilei „M”.
În aceşti doi ani numărul diviziilor motorizate şi de infanterie motorizată a crescut de la 1 la 31. Numărul diviziilor de tancuri a crescut de la 0 la 61. Încă o serie de zeci de divizii de tancuri se afla în stadiul de formare, care trebuia să se încheie după declarea Zilei „M”.
Numărul diviziilor de aviaţie s-a mărit în doi ani de la 0 la 79, al corpurilor de infanterie de la 25 la 62, al regimentelor de artilerie (fără a lua în calcul pe cele antiaeriene) de la 144 la 900. Mai erau încă vreo câteva sute de regimente care se pregăteau de desfăşurare după primele atacuri ale Armatei Roşii.
Numărul corpurilor mecanizate (de tancuri) a crescut de la 4 la 29, al brigăzilor de desant aerian de la 6 la 16, al corpurilor de desant aerian de la 0 la 5, iar alte 5 urmau să fie rapid desfăşurate în Ziua M şi în următoarele zile.
Numărul armatelor din partea europeană a Uniunii Sovietice s-a mărit în doi ani de la 0 la 26.
Vreme de cincizeci de ani, comuniştii au încercat să ne convingă că Stalin a avut încredere în Hitler. Statistica nu confirmă acest lucru. Lucrurile stau invers. Hitler l-a crezut pe Stalin şi a semnat pactul care a dus Germania într-o situaţie dificilă, de război împotriva întregii Europe şi a întregii lumi. Pactul a pus Germania în situaţia de vinovat unic al războiului.
La 19 august 1939, Stalin a început mobilizarea secretă a Armatei Roşii, după care al doilea război mondial a devenit inevitabil. Însă Hitler nu a dat atenţie evenimentelor ce se petreceau în Uniunea Sovietică. Mai înainte Stalin a început mobilizarea industriei, transportului, aparatului de stat, a resurselor umane. Hitler nu a luat asemenea măsuri în Germania.
Hitler l-a crezut prea mult pe Stalin. Avându-l pe Stalin în spate, Hitler lupta fără griji împotriva Franţei şi Angliei, aruncând împotriva acestora toate tancurile, întreaga aviaţie de luptă, cei mai buni generali şi cea mai mare parte a artileriei. În vara lui 1940, Germania a lăsat la frnontiera estică numai 10 divizii, fără nici un tanc şi fără acoperire din partea aviaţiei. Era un risc mortal, dar Hitler nu conştientiza acest lucru. În vremea aceasta, Stalin pregătea toporul.
Hitler a intuit prea târziu. Lovitura lui Hitler n-a mai putut salva Germania. Stalin nu numai că avea mai multe tancuri, tunuri şi avioane, mai mulţi soldaţi şi ofiţeri, dar îşi trecuse deja industria în regim de război şi putea produce armament în orice cantitate.
Stalin era un infractor de drept comun. La începutul secolului, sub conducerea lui Stalin şi cu participarea lui personală a fost jefuită banca din Tiflis, jaf care a uimit întreaga Europă. Pregătirea atacării Germaniei a fost lucrată de Stalin la fel de minuţios ca şi vestitul jaf.
Dar Stalin n-a reuşit să încheie mobilizarea în secret. Hitler a atacat în momentul în care Armata Roşie şi întreaga Uniune Sovietică se aflau în situaţia cea mai nefavorabilă respingerii unui atac: ele însele pregăteau unul. S-a petrecut ceea ce se putea petrece în piaţa din faţa băncii: dacă unul din paznici şi-ar fi dat seama ce se petrece, trăgea el primul…
Hitler a atacat primul şi de aceea pregătirea stalinistă de război a fost dată peste cap, transformându-se într-o catastrofă. Ca rezultat al războiului Stalin a obţinut numai Polonia, Germania de Est, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Cehoslovacia, China, jumătate din Coreea, jumătate din Vietnam.
Oare Stalin socotea să obţină un rezultat atât de modest?
Să tragem concluziile.
Începerea mobilizării secrete însemna practic intrarea în cel de-al doilea război mondial. Stalin a înţeles acest lucru şi a dat conştient ordinul de începere a mobilizării secrete din 19 august 1939. Din această zi, oricum ar fi evoluat evenimentele, războiul nu mai putea fi oprit. De aceea, 19 AUGUST 1939 ESTE ZIUA CÂND STALIN A ÎNCEPUT AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.
Mobilizarea secretă trebuia să se încheie prin atacarea Germaniei şi a României, la 6 iulie 1941. Concomitent, în întreaga Uniune Sovietică trebuia decretată Ziua „M”, ziua când mobilizarea se transforma din secretă în deschisă şi totală.
Mobilizarea secretă a fost orientată în sensul agresiunii. Pentru apărarea ţării nu s-a făcut nimic. Mobilizarea secretă a fost atât de colosală, încât nu s-a izbutit ascunderea existenţei sale. Lui Hitler i-a rămas o singură şansă: să se salveze printr-o lovitură preventivă.
Hitler l-a preîntâmpinat pe Stalin cu două săptămâni.
Iată de ce Ziua „M” n-a mai venit.
Cap. 25, L-a crezut Stalin pe Hitler?, Ziua „M” – Victor Suvorov, Ed. Hexagon, pp. 281-284
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu