vineri, 5 aprilie 2013

Filip Teodorescu - Un risc asumat

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Filip%20Teodorescu%20%20un%20risc%20asumat%20de%20IM.htm



Filip Teodorescu - „Un risc asumat”
Ion Măldărescu, Agero

- Armonici secvenţiale -

Recurs la Istorie, cu Filip Teodorescu - Fostul Şef al Direcţiei a III-a de contraspionaj din D.S.S.


Ion Măldărescu: Stimate domnule Filip Teodorescu, bine v-am găsit! Vă rog să acceptaţi un preambul, o introducere „romanţată”, aluzie la profesia dumneavoastră: în sensul larg, imaginea „spionului”, a agentului secret este asimilată astăzi cu imaginea celebrului James Bond - agentul 007. Cunoscutul personaj al lui Ian Fleming, interpretat în numeroase seriale de televiziune de actori cunoscuţi: Sean Connery,George LazenbyRoger MooreTimothy DaltonPierce Brosnan și Daniel Craig, care i-au creat o aură specială. Agentul secret este prezentat drept super-om, este infailibil, se descurcă în orice situaţie, scapă din orice capcană, culege lauri şi, de ce nu, se simte în largul său în compania femeilor frumoase. Cât adevăr şi câtă „legendă” reprezintă descrierea?

Filip Teodorescu: Daţi-mi voie să vă mulţumesc pentru prilejul ce mi-l oferiţi să mă adresez cititorilor revistei dumneavoastră, în special celor din diaspora românească din Europa şi nu numai. Ceea ce vreau să transmit cititorilor nu este de domeniul fantasticului, ci al realului, activitatea ofiţerului de informaţii înscriindu-se pe traiectoria interesului naţional cu aspectele sale de perenitate (independenţă, integritate teritorială, suveranitate), dar şi al priorităţilor naţionale, politice, economice, de apărare, dintr-un moment sau altul al existenţei statului român. Ofiţerul de informaţii trebuie să aibă o foarte bună pregătire generală, dar şi specifică activităţii sale pentru a putea să se integreze cu uşurinţă în orice mediu, să fie un bun interlocutor, să suscite interesul persoanelor pe care le abordează, dar să fie permanent atent să nu trezească suspiciuni şi să-şi compromită misiunea. Dacă îţi iubeşti ţara şi demonstrezi acest lucru interlocutorilor, evident că vei câştiga simpatia chiar şi a celor mai reticenţi interlocutori. În câteva fraze am dorit să sintetizez esenţa calităţilor necesare unui ofiţer de informaţii care nu este un super-om, dar este un patriot, cu o pregătire deosebită, pentru a desfăşura cu succes o activitate de o deosebită.

I. M.: Bergson afirma: „Democraţia este compatibilă cu libertatea şi cu demnitatea umană, dar are un viciu incurabil - lipsa criteriilor de selectare a valorilor...” Cum vi se pare „democraţia” originală din România deceniului doi al mileniului trei?

F.T.:  O schimbare de regim politic, de mod de abordare a problemelor ce ţin de esenţa existenţei şi propăşirii naţiei române erau necesare şi inevitabile, nu numai pentru ieşirea noastră din punctul mort în care ajunsesem pe plan intern, dar şi pentru integrarea României în sistemul relaţional european şi nu numai. Ceea ce s-a realizat în cei 22 de ani de la schimbarea din decembrie 1989 nu se datoreză, din păcate, inteligenţei şi abordării cu seriozitate a problemelor majore ale poporului român. Şi, nu că România nu ar avea personalităţi care ar fi putut să conducă ţara spre mai bine. Am avut şi avem asemenea personalităţi care, însă, au avut şi au decenţa să nu se amestece în degringolada şi lupta acerbă declanşată de componenţi ai eşaloanelor inferioare ale puterii comuniste pentru acapararea pârghiilor esenţiale de conducere în plan politic şi economic. Cu mici excepţii, au fost impuse, ori s-au autoimpus, personaje mediocre îndeosebi din punct de vedere al caracterului uman, principalul lor obiectiv fiind îmbogăţirea şi lepădarea de statutul de mediocritate nu prin dăruirea pentru interesul naţional, ci prin căţărarea pe trepte social-politice cât mai înalte. Rezultatul este foarte vizibil şi concludent, fiind suficient să urmărim zi de zi confruntările reprezentanţilor ziselor formaţiuni politice. Din tot ce spun aceşti reprezentanţi răzbate dorinţa de a rupe pentru sine o bucată cât mai bună din ce a mai rămas din avuţia naţională. Aceste confruntări sunt edificatoare şi penibile pentru ceea ce este „democraţia originală” din România.

I. M.: După o introducere oarecum metaforică, v-aş ruga să ne îndreptăm  spre tema  de dezbatere. Perioada „războiului rece” a secolulului XX, a abundat în momente cruciale. România a avut de luptat pe cel puţin două fronturi invizibile: Est şi Vest, atât împotriva K.G.B., cât şi împotriva serviciile secrete ale statelor occidentale, şi unele şi celelalte, la fel de ostile României. Creat de Mihail Moruzov, continuat de Eugen Cristescu, serviciul secret român, fie el numit S.S.I., Securitate, S.R.I., S.I.E., a avut rezultate notabile. Se spune că, până la trădarea lui Pacepa, Departamentul Securităţii Statului căpătase o faimă de invidiat printre serviciile similare europene şi americane. În calitate de persoană avizată, v-aş ruga să completaţi notificarea mea cu unele detalii.

F. T.: Mâhnirea mea profundă vis-a-vis de ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă încă în România din 1990 nu trebuie înţeleasă drept pesimism. De felul meu sunt un optimist şi gândesc întotdeauna pozitiv. Această atitudine a fost şi este şi faţă de activitatea serviciului naţional de informaţii al României, indiferent de denumirea pe care a primit-o dealungul istoriei sale ca urmare a hotărârii forţei politice conducătoare dintr-un moment sau altul al istoriei. Legile în baza cărora există şi îşi desfăşoară activitatea, precum şi obiectivele sale principale sunt stabilite de conducerea politică a ţării. Dacă aceste legi şi obiective sunt bune sau rele, răspunzătoare este conducerea politică, serviciul naţional de informaţii este răspunzător dacă nu le aplică aşa cum au fost ele adoptate. Calitatea activităţii şi a rezultatelor obţinute de serviciul naţional de informaţii de-a lungul istoriei sale au fost pe măsura nevoilor României, dar şi a calităţii oamenilor care au lucrat şi lucrează în aceste structuri. Trebuie să precizez că rezultate notabile, recunoscute chiar şi de către adversari, au fost obţinute în special datorită calităţii şi devotamentului ofiţerilor de informaţii, acestea fiind motorul real al succesului în condiţiile în care serviciul nostru nu a dispus niciodată de fonduri care să permită cumpărarea de oameni şi de informaţii, aşa cum procedează numeroase servicii de informaţii care nu au grija banilor şi a dotărilor. Este evident, atât cât transpare public, că şi colegii noştri mai tineri, aflaţi în activitate, au rezultate demne de toată lauda. Când legea va permite abordări mai deschise, fără a prejudicia interesele ţării, fiţi siguri că veţi avea motive de mândrie naţională pentru activitatea ofiţerului român de informaţii.

I.M.: Ofiţerul de informaţii-contrainformaţii se află într-o postură permanent ingrată, statut demonstrat de istoria serviciilor secrete. Cei mai mulţi dintre confraţii domniei voastre s-au „pierdut” într-un anonimat nedrept, dar firesc profesiei. În cazul dumneavoastră, soarta a hotărât să se întâmple altfel. Incontestabil, faceţi parte din elita intelligence-ului românesc al ultimelor decenii. În calitatea pe care aţi deţinut-o - Şef al Direcţiei a III-a de contraspionaj din Departamentul Securităţii Statului - prin obligaţiile serviciului şi ale regulamentului militar, v-aţi „asumat riscul” de a iniţia, organiza şi/sau executa acţiuni periculoase. Evenimentele anului 1989 au bulversat întreaga planetă, Europa în general şi România în special. În acel decembrie aţi mers în misiune ordonată la Timişoara. Acum, la mai bine de două decenii de la derularea evenimentelor, relatarea, alta decât cea vehiculată în mass-media, a unui personaj avizat, ar fi  relevantă, desigur, în limita în care detaliile pot fi făcute publice, fără a afecta jurământul militar depus şi/sau siguranţa statului român.

F.T.: În decembrie 1989 eram director adjunct al contraspionajului român. Am fost trimis la Timişoara de către generalul Iulian Vlad întrucât în toamna acelui an am condus controlul de fond pe ultimii doi ani ai activităţii Securităţii Timiş, deci cunoaşteam bine situaţia informativ-operativă din zonă. Puteam astfel să contribui la descifrarea acţiunilor antiromâneşti şi antiregim, organizate şi declanşate la Timişoara, având în vedere multitudinea de informaţii existente cu privire la iminenţa declanşării unor acţiuni destabilizatoare în acea zonă. Conştientă fiind de inevitabila înlocuire a conducerii politice a ţării, şefii serviciului naţional de informaţii aveau obligaţia să-şi îndeplinească, cu prudenţă şi fără ostentaţie misiunea de cunoaştere a factorilor şi forţelor implicate în răsturnarea ce urma să aibă loc. Întrucât această temă am abordat-o pe larg atât în volumul „Un risc asumat” publicat în decembrie 1991, precum şi în numeroasele mele apariţii publice, nu voi menţiona aici decât concluzii esenţiale. Serviciul naţional de informaţii român nu a fost surprins de răsturnarea de regim din decembrie 1989. Pe fond, înţelegea şi chiar era de acord cu această schimbare.
- Producerea schimbării a fost stimulată de acţiuni concertate ale serviciilor de informaţii din Vest şi din Est, care au angrenat toate mijloacele de propagandă la îndemână pentru a stimula nemulţumirea justificată a populaţiei din România şi a o folosi ca masă de manevră. Concomitent, au fost infiltraţi, ilegal, instigatori, special pregătiţi şi dotaţi, inclusiv cu arme de foc, dar şi aparţinători ai serviciilor de informaţii interesate. Prezenţa celor aproximativ 20.000 de „turişti” sovietici şi a miilor de „refugiaţi” români returnaţi legal sau ilegal României, după ce fuseseră pregătiţi şi instruiţi în lagăre speciale din Ungaria, au constituit forţele de şoc autoare ale producerii dezordinii, pusă apoi în sarcina demonstranţilor români din uzinele timişorene.
- Din nefericire pentru români puterea, îndeosebi cea militară, a fost acaparată de personaje bine cunoscute ca fiind în slujba sovieticilor, nume cunoscute astăzi de toţi românii. Ei au impus comiterea unui adevărat masacru, după ce cuplul prezidenţial a fost determinat să fugă în mod ruşinos, iar conducerea politică din imediata apropiere s-a comportat pe măsura „valorii” ei.
- Prima grijă a trădătorilor intereselor naţionale româneşti a fost punerea în incapacitate de acţiune a serviciului naţional de informaţii, care ar fi putut să le zădărnicească planurile de repunere a României în subordinea comunismului sovietic. Este cazul să recunoaştem că această verigă importantă a oricărui stat s-a lăsat mult prea uşor şi nejustificat călcată în picioare de neiubitorii României.
- Ce a urmat în primele luni ale anului 1990 este dezonorant pentru România. Lupta dintre diferite grupuri, grupuleţe şi tendinţe, de a acapara o bucată cât mai semnificativă din ţară a fost acerbă, sângeroasă şi cu repercusiuni pe care şi astăzi românii le resimt din plin.

I.M.: La lansarea recentului volum Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale”,  întrebat fiind, „Ce a fost in decembrie 1989?”, generalul brg. (r) Aurel I. Rogojan a declarat: „Este dat cert ca in 1989 s-a parafat încheierea Războiului Rece, [...] eu nu mă refer asupra vreunei revoluţii, ca fapt ori dat istoric, ci la evenimentele din decembrie 1989. Cuantificate juridic sunt, potrivit legilor naţionale, definite drept: acţiuni armate şi alte acţiuni violente care au avut ca urmare subminarea puterii de stat....” În opinia dumneavoastră, ce ar mai fi de adăugat?

F.T.: Ca răspuns la această întrebare, nu cred că mai este ceva de adăugat.

I.M.: „Revoluţiile populare” din unele ţări africane par a fi astăzi o copie fidelă, dar la altă scară, „procesate” cu alt scenariu, a evenimentelor care au modificat harta lumii şi Europa anului 1989, culminând cu baia de sânge din zilele „revoluţiei” decembriste din România. Şi în 1989, şi în 2011  „efectul domino-ului” a lucrat eficient. Scenariul este evident asemănător. Diferă doar „actorii” şi teatrul de operaţiuni. În opinia dumneavoastră, cui datorăm punerea în scenă, cui au aparţinut actorii din 1989 şi ce s-a urmărit? Dar acum?

F.T.: Este ştiut de toţi, chiar şi de cei cu minime cunoştinţe în domeniul relaţiilor internaţionale, că aspectul economic determină toate acţiunile interstate. Lupta între sisteme politice, între ideologii porneşte de la interesul economic. Fiecare stat cu forţă economică şi militară semnificativă doreşte şi acţionează nu numai să-şi menţină poziţia, dar şi să obţină avantaje în detrimentul concurenţilor. De aici au pornit întotdeauna conflicte militare, deşi nu se cunosc situaţii ca un stat să recunoasă adevăratul motiv al intervenţiei sale armate. În anul 1989, când ideologia comunistă îşi epuizase capacitatea de a convinge că este mai bună decât cea capitalistă, a fost simplu şi facil să fie înlăturată nemaiavând adepţi convinşi nici printre conducătorii comunişti. Dacă această problemă a fost rezolvată în mare parte în urmă cu două decenii, în Europa, statele din Orientul Îndepărtat, rămase încă în zona ideologiei comuniste modernizate, sunt „nuci” prea tari pentru a fi sfărâmate prin procedeele aplicate în Europa. Extremismul unor conducători arabi care vor să-şi exprime puncte de vedere proprii, de regulă în contradicţie cu interesele propriilor popoare, nu are nici o şansă de supravieţuire la asaltul intereselor occidentale, cu atât mai mult cu cât acei dictatori, mai mici sau mai mari, scapă din vedere că sprijinul propriilor popoare este esenţial pentru supravieţuirea lor. De regulă, dictatorii pierd noţiunea realităţii înconjurătoare şi devin victime sigure ale intereselor economice externe.

I.M.: În decembrie 1989, odată cu „deschiderea” graniţelor, pe teritoriul României a intrat cine şi cum a vrut. Serviciile speciale străine nu s-au sfiit să-şi trimită „solii”, pe unii dintre aceştia, dumneavoastră, cunoscându-i în tranşeele războiului invizibil. Ne puteţi relata ceva despre cei identificaţi?

F.T.: Desigur că mulţi ne erau cunoscuţi. Ne-am luptat cu adversari profesionişti şi nu ca duşmani personali. Noi, serviciul de informaţii românesc, am fost învinşi în decembrie 1989, nu de adversari ci de conaţionali puşi în slujba străinilor. Şi eu, ca şi colegii mei, probabil că am fi acţionat ca şi adversarii noştri dacă eram în situaţia să ocupăm teritorii ce nu ne aprţineau. Recunosc, am fost învinşi.

I.M.: Vă propun să vorbim în continuare despre Procesul de la Timişoara. Pe parcursul derulării „procesului” de la Timişoara, din 1990, circula o poezioară: „Cel mai mare mincinos/ ştie toată ţara,/ Tribunalul militar/ de la Timişoara.!// Procurori şi generali/ Toată lumea minte/ Şi minciuna vine-n jos/ De la preşedinte//”. Privind retroactiv, ce semnifica la acea dată şi cum o interpretaţi astăzi?

F.T.: Procesul „Lotului Timişoara” a fost o experienţă unică, de nerepetat. A fost încercarea celor care au preluat puterea politică în România să justifice morţii şi distrugerile inutile de după părăsirea puterii de către cuplul prezidenţial. Au mizat pe o reuşită rapidă şi completă, sperând să ne înspăimânte, pentru a ne determina să ne asumăm fapte şi crime comise de alţii, aşa cum au reuşit cu cei patru politruci C.P.Ex.: Manea Mănescu, Ion Dincă, Tudor Postelnicu şi Emil Bobu, care au acceptat să-şi pună cenuşă în cap, pe baza promisiunii că vor fi puşi curând în libertate. Pentru cititorii revistei ddumneavoastră, precizez că, anterior începerii procesului „Lotul Timişoara”, am trimis două rapoate preşedintelui ţării - dl. Ion Iliescu - în care am explicat că procesul este o înscenare nereuşită, că trebuie găsită o soluţie de neîncepere a lui. Dacă însă este un interes major al ţării ca noi, ofiţerii de informaţii ai României, să preluăm asupra noastră fapte şi crime ce nu ne aparţin, rog să-mi comunice, iar eu şi colegii mei din boxă suntem gata să ne sacrificăm şi să preluăm asupra noastră totul. Trebuia să ştim însă care este acest interes major naţional. Am mai precizat că, dacă până la începerea procesului public, în data de 3 martie 1990 nu voi primi nici un mesaj de răspuns, vom fi obligaţi să ne apărăm, iar noi nu suntem politruci ci ofiţeri de informaţii cu pregătire juridică, capabili să aducem argumente de necombătut.

Nu am primit nici un răspuns şi am procedat în consecinţă. Efectul depoziţiei mele, dar şi ale celorlalţi colegi, a fost devastator pentru completul de judecată care, desigur, estimase o victorie facilă, răsplătită din belşug. Important a fost că timişorenii şi opinia publică au ascultat şi văzut, în direct, depoziţia mea, la radio şi TV. În cele şapte ore cât a durat, s-au lămurit că faptele nu erau deloc aşa cum le fuseseră prezentate de cei interesaţi. Astfel se explică şi atitudinea celor care aşteptau în preajma tribunalului improvizat sosirea criminalilor „Lotului Timişoara”. Dacă în prima zi a procesului ne-au întâmpinat la coborârea din dube cu huiduieli şi înjurături, după depoziţia mea din 7 martie 1990, ne aşteptau cu aplauze, încercau să ne strecoare sticle cu apă, alimente, ziare. Lozinca timişorenilor la sosirea completului de judecată era cea amintită de dumneavoastră: „Cel mai mare mincinos, ştie toată ţara, Tribunalul Militar de la Timişoara”! Când populaţia Timişoarei, dar şi a României, în ansamblu, a început să perceapă adevărurile cu privire la ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989, noua conducere politică a ţării nu a mai putut să-şi facă jocurile. Procesul nu a mai putut continua, întrucât chiar martorii acuzării îşi retractau declaraţiile date şi semnate sub ameninţarea procurorilor militari, acuzaţiile din rechizitorii rămânând fără susţinere.

I.M.: Există afirmaţia că în „procesul celor 21”, tuturor vi s-a propus să optaţi pentru unul din două capete de acuzare: „reprimarea populaţiei şi complicitate la genocid” sau „trădare naţională prin încălcarea jurământului militar”. Cât adevăr conţin alternativele menţionate şi cum comentaţi?

F.T.: 9. La procesul „Lotului Timişoara” nu mi s-a propus nici un compromis cu privire la capetele de acuzare. Oricum nu aş fi acceptat.

I.M.: Martorilor nu li s-a permis accesul la proces decât în prima zi, apoi au fost „îndrumaţi” să depună declaraţii la Procuratură. Cum comentaţi această restricţionare a depunerii mărturiilor?

F.T.: Am mai amintit, martori ai acuzării au fost sute, dar cei mai mulţi nu şi-au menţinut declaraţiile luate sub ameninţare de procurorii militari, devenind fără voia completului de judecată, martori ai apărării, datorită tirului de întrebări din boxa acuzaţilor. În faţa publicului din sala de judecată, dar şi a celor care ascultau „în direct” la Radio Timişoara şi postul local TV, completul de judecată nu mai putea să falsifice declaraţiile martorilor, cu atât mai mult cu cât acuzaţii, majoritatea cu studii juridice temeinice, erau foarte atenţi şi cereau consemnarea corectă a depoziţiilor. Completul de judecată a încercat să restricţioneze sau să influenţeze depoziţiile martorilor propuşi în apărare de inculpaţi, dar nu a reuşit. A impus însă limitarea numărului de martori solicitaţi de apărare.

I.M.: Ce a determinat luarea hotărârii preşedintelui instanţei de judecată, colonelul (pe atunci), Cornel Bădoiu, de a muta judecarea procesului de la Timişoara la Bucureşti? Cum aţi interpretat urmările acestei decizii, care a debutat cu „vagonul fantomă” special „amenajat” pentru transportul deţinuţilor?

F.T.: Preşedintele completului de judecată, col. Cornel Bădoiu, de altfel un om inteligent care a reuşit să se descurce relativ bine, punând în seama procuraturii toate erorile şi greşelile din rechizitoriu care nu-i asigura motivaţia unei sentinţe de condamnare a noastră, a hotărât, în vara lui 1990, restituirea dosarului la procuratură pentru completare, dar nu a avut curajul să ne pună în libertate. Reluarea procesului a avut loc în toamna anului 1990, de această dată la Bucureşti, cu un rechizitoriu refăcut ca vai de el. Col. Cornel Bădoiu a motivat mutarea la Bucureşti prin adevărul că sediul Secţiei Militare a Tribunalului Suprem este în Capitală şi nu la Timişoara. Realitatea era alta. La finalul uneia din ultimele şedinţe ţinute la Timişoara, col. Cornel Bădoiu m-a chemat în biroul lui din spatele scenei, pentru a mă asigura că el va face tot ce trebuie pentru evidenţierea adevărului şi să avem răbdare. Între timp şi-a pus chipiul în geanta diplomat, un trenci subţire peste uniforma militară pentru a putea ieşi din clădire neobservat de timişorenii pregătiţi să-l huiduie copios şi să arunce probabil şi niscaiva ouă. Deci, v-am răspuns şi la această întrebare.

I.M.: În acea nefastă perioada de „prizonierat” în propria ţară, aţi întâlnit foşti colegi, medici, „oameni ai legii”, atât Oameni, cât şi imitaţii cu chip de om,.  Doriţi să vorbiţi despre ei?

F.T.: În penitenciarul Jilava, în afara „Lotului Timişoara”, am întâlnit şi câţiva membrii importanţi ai conducerii politice a României, dinaintea lui decembrie 1989. Aş vrea să amintesc câteva nume cu care chiar am discutat. Din lotul celor patru C.P.Ex.-işti, despre care am mai amintit, vă prezint trei cazuri:

Tudor Postelnicu - fost ministru de interne şi anterior, şef al Departamentului Securităţii Statului. Un bigot incult, fără coloană vertebrală, în faţa celor de deasupra lui, dar zbir cu cei de mai jos sau egali cu el în funcţie. Vă amintiţi că la procesul în care a fost implicat a încercat să obţină clemenţa completului de judecată recunoscând că nu are decât 6 clase primare şi, credea el, pe această motivaţie va fi iertat. L-am reîntâlnit în curtea penitenciarului în ora de scoatere la aer a deţinuţilor. A încercat să-l abordeze pe generalul Emil Macri pe care l-am sfătuit să nu-l bage în seamă. Fiind foarte bolnav, generalul Macri s-a aşezat pe singura bancă pe care deja stătea Tudor Postelnicu. După un timp, probabil epuizând subiectele discutatate, Tudor Postelnicu a încercat şi în cele din urmă m-am lăsat acostat de acesta. Nu din respect sau simpatie, ci pentru a-i reproşa atitudinea laşă din timpul procesului, lipsită de orice demnitate, cu adevărat jalnică. Medicii de la comisia de expertiză a I.M.L. m-au întrebat, printre altele, cum de am suportat un asemenea personaj să ne fie şef. De parcă mi-ar fi cerut cineva părerea la numirea lui în funcţie. Am încetat să-i arunc în faţă toate reproşurile acumulate în ani de zile, moment  când a început să plângă.

Ion Dincă - purtătorul supranumelui de „Ion Te-leagă”. Un analfabet grobian care a acceptat, împreună cu ceilalţi trei prolitruci din procesul lor, compromisul propus de procuratura militară: să-şi recunoască vinovăţia, iar ulterior vor fi scoşi din puşcărie sub un motiv sau altul. Nu numai că a acceptat târgul, dar şi-a pus atâta cenuşă pe cap încât a impresionat spectatorii. Vă amintiţi când, public, şi-a exprimat regretul că nu mai există pedeapsa cu moartea pentru că o asemenea pedeapsă merita pentru relele făcute cât a fost „mare şi tare”. În puşcărie, văzând că trece timpul iar procurorii nu-şi ţin promisiunea, a devenit nervos, irascibil, încercând să-şi verse necazul pe generalul Emil Macri, dar nu în prezenţa acestuia care, fiind grav bolnav, nu mai putea ieşi din celulă. Nu am suportat o asemenea mârşăvie şi i-am sugerat, fără ocolişuri, să meargă în celulă când noi toţi eram afară la ora de plimbare şi să se spânzure cu cearceaful pentru a nu mai fi frământat de regretul că a fost abolită pedeapsa cu moartea şi nu a putut fi pedepsit aşa cum merita.

Manea Mănescu - fost prim-ministru, prăbuşit fizic şi psihic. În fiecare dimineaţă când se aducea marmita cu lapte pentru toţi deţinuţii din secţia unde eram încarceraţi (separat de deţinuţii de drept comun), şi se descuiau uşile celulelor, el era primul la marmită. Îşi umplea o oală roşie de trei litri, deşi raţia era de 200 ml. Cei mai mulţi, aflaţi în spatele său se întorceau în celule cu cănile goale. Aceste trei exemple sunt suficiente pentru ca cititorul să înţeleagă „calitatea” unora din foştii conducători politici ai României.

I.M.: „Democraţia” „perioadei de tranziţie” postdecembristă a făcut posibilă crearea unor situaţii tragi-comice: avansarea locotenent-colonelului Gabriel Anastasiu în timpul audierii - în stare de detenţie fiind - ca şi cazul adjunctul Serviciului Român de Informaţii, numit oficial în această funcţie -  dumneavoastră - care vă găseaţi în „custodia statului”. Vreţi să dezvoltaţi acest paradox?

F.T.: Nu le-aş numi situaţii tragii-comice. După momentele de euforie firească, dar iresponsabilă, suprapuse zbaterilor pentru ocuparea poziţiilor cheie în stat, de către cei care credeau că merită şi apreciau că este momentul prielnic să se aleagă cu ceva consistent (slujbe şi vile), când lucrurile au început să se mai aşeze, unii dintre cei ajunşi la conducerea unor importante instituţii, fără a avea pregătirea şi experienţa necesare, au înţeles că nu se pot descurca singuri. Au realizat că trebuie să apeleze la profesioniştii existenţi dar îndepărtaţi cu o uşurinţă condamnabilă. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Într-o pauză prelungită a procesului de la Timişoara, în luna mai 1990, am fost vizitat la închisoare de domnul Profesor Virgil Măgureanu, numit la conducerea nou înfiinţatului Serviciu de Informţii (26 martie 1990). Pe scurt, domnia sa m-a întrebat dacă accept să-mi reiau activitatea ca adjunct al său. În glumă, i-am arătat că sunt în zeghe şi tuns zero şi nu voi putea ieşi din penitenciar în această stare, dar că accept să-mi reiau activitatea dacă este nevoie de mine. M-a asigurat că într-o săptămână voi fi eliberat şi mă pot prezenta la lucru la sediul central din str. Povernei. Mi-am exprimat scepticismul având în vedere căile întortocheate ale justiţiei române şi opoziţia celor ce aveau de răspuns în legătură cu faptele lor din decembrie 1989, în situaţi în care unvinovat de serviciu era scos din cauză. A trecut mai mult de un an până când am fost pus în libertate, la solicitarea expresă şi publică a procuraturii militare. Am părăsit penitenciarul Jilava în data de 28 iunie 1991, iar în 29 iunie 1991 m-am prezentat la sediul S.R.I., luându-mi slujba în primire.

I.M.: Conştient de faptul că „obiectul muncii” vă era de cu totul altă factură, despre cei care „s-au dat de ceasul morţii” să-şi fabrice un trecut de disident, asemenea aşa-numiţilor ilegalişti de altădată, am convingerea că ştiţi mai mult decât ceea ce se spune public. Aceşti profitori ai evenimentelor din decembrie 1989 au „buzunărit” statul român de multe miliarde, sub o formă sau alta, au beneficiat sau beneficiază încă de poziţii-cheie în instituţii ale statului, care permit accesul la dosare, implicit la acte de şantaj, de pe urma cărora au ajuns veritabili moşieri.  Cunoaşteţi vreun personaj autentic ce poate fi etichetat ca disident? Dar unul „fabricat”?

F.T.: Nu m-am ocupat niciodată de problema „disidenţi”, dar am avut cunoştinţă de câteva nume, în perioada când am fost în conducerea contraspionajului românesc. De ce? Pentru că, întotdeauna, serviciile de spionaj adverse cultivă şi sprijină nemijlocit asemenea atitudini. În ultimii 2-3 ani care au precedat anului 1989, astfel de activităţi erau prioritare pentru adversarii noştri. Voi da câteva exemple pe care le-m cunoscut datorită responsabilităţilor mele profesionale:

Mihai Botez - un om onest, matematician de înaltă clasă, cu perspective evidente de a ajunge o personalitate a domeniului, nu numai în România. A fost stopat în ascensiunea sa profesională de un confrate mai mare, care ocupa o funcţie administrativă importantă. Nu-i dau numele, pentru că este în viaţă. Toate încercările lui Mihai Botez de a se realiza profesional s-au izbit de zidul creat de personjul „fără nume”. Nici în plan personal nu era mai fericit, având o căsătorie formală, cu o femeie inteligentă, dar mult mai în vârstă şi lipsită de farmec feminin. Pe acest fond, văzându-şi viaţa compromisă, a solicitat plecarea din ţară. Am fost unul dintre cei care l-au suţinut înţelegându-i drama.  S-a încercat, de către cei interesaţi, să-l prezinte ca „disident”, dar el, niciodată nu a făcut nimic, nici în ţară nici în străinătate, împotriva României sau a conducerii acesteia. Nici chiar împotriva aceluia care i-a distrus cariera.

Doina Cornea - am cunoscut mai îndeaproape cazul acestei doamne în primăvara anului 1989, când am condus controlul de fond al activităţii pe ultimii doi ani, la Securitatea Cluj. Am cerut şi am răsfoit dosarul cu materialele ce se refereau la domnia sa. Nu am găsit nimic care să justifice atenţia ce îi era acordată de serviciul de informaţii român. Chiar dacă era frecventată de reprezentanţi ai unor servicii de spionaj adverse, scopul acestora era tocmai de a fabrica o „disidentă”. Alt interes nu prezenta, pentru că nu era deţinătoare de secrete de stat, nu activa în domenii sensibile pentru siguranţa statului, nu desfăşura activităţi care să pună în pericol existenţa statului. Starea sa de nemulţumire era generată de probleme de sănătate, probleme de familie (deşi locuiau sub acelaş acoperiş, trăia şi se gospodărea, separat de soţul său), fiica plecată în Franţa, fiul nerealizat profesional, nemulţumiri la locul de muncă (Universitatea din Cluj, catedra de franceză unde nu reuşise să promoveze cum şi-ar fi dorit). I-am chemat pe şeful de serviciul şi pe şeful Securiăţii şi le-am spus concluziile la care am ajuns propunându-le, ca primă măsură, să găsească o altă misiune miliţianului postat în faţa casei doamnei Doina Cornea, din documentele existente în dosar nerezultând că aceasta ar fi un pericol public. Cei doi m-au informat că au primit ordine exprese de la Direcţia centrală de profil (Informţii interne). La întoarcerea în Bucureşti am abordat problema Doina Cornea cu şeful Direcţiei de profil, dar şi cu şeful D.S.S. Am înţeles că era o intervenţie a decidenţilor politici şi nu se putea face mare lucru.

Mircea Dinescu - un poet din generaţia tânără. Îi citeam cu plăcere şi amuzament poeziile. Erau altceva decât cele obişnuite. Mai zglobii, în raport direct cu firea autorului. Un răzvrătit, non-conformist, slobod la exprimare şi comportament.  Tragedia sau şansa vieţii sale a fost să se căsătorească cu fiica a doi bine-cunoscuţi de către contraspionajul român, ca agenţi ai K.G.B. În ultimii doi ani dinaintea lui decembrie 1989, când serviciile de spionaj din Vest şi Est şi-au dat mâna în efortul comun de a-l înlătura pe Nicolae Ceauşescu, la poarta casei unde locuia şi Mircea Dinescu, au început să apară diplomaţi occidentali. Aceştia făceau tot ce era posibil pentru a atrage atenţia, veneau însoţiţi de reporteri şi cameramani străini, pentru a face publicitate cu privire la „îngrădirea dreptului de exprimare a unui scriitor disident”. S-a exploatat din plin măsura neinspirată de a posta în proximitate, la vedere, o maşină cu filori „pentru intimidare”. Rezultatul a fost, ca şi în cazul Doina Cornea, un ajutor nesperat de a fabrica „disidentul”.

Paul Goma - fără a avea o tangenţă directă cu domnia sa, mult mai târziu m-am documentat asupra acestui caz. Totul a început de la conflicte cu membri ai breslei scriitoriceşti, un domeniu în care un serviciu secret de informaţii nu trebuie să se amestece. Dar cum în România socialistă politicul era prezent peste tot, atunci când nu reuşea să se descurce, apela şi impunea intervenţia serviciului secret de informaţii. Din câte am înţeles, Paul Goma nu a fost niciodată acceptat de colegii de breaslă şi nici chiar în prezent nu este agreat. Nu mă interesează şi nici nu abordez motivele. Important pentru România a fost şi este că Paul Goma, datorită supărărilor personale, multe justificate, a ajuns în situaţia să se dezică de propria-i ţară şi să refuze orice conciliere, chiar şi astăzi.

I.M.: Abwehr, NKVD-KGB-FSB, MI5, SIS, Mossad... Deşi configuraţia politică şi socială a lumii s-a schimbat radical, în ultimele decenii, un stat modern nu poate supravieţui fără un serviciu special. Ca profesionist, cum apreciaţi activitatea Serviciului Român de Informaţii şi a Serviciului de Informaţii Externe - pentru a le numi pe cele mai importante - la nivelul anului 2011? Rapoartelor prezentate de instituţiile numite li se acordă importanţa cuvenită, sau deciziile politice ignoră valoarea informaţiilor puse la dispoziţie?

F.T.: Întrebarea dvs. este directă, dar răspunsul nu poate fi decât al unuia aflat în afara sistemului. Sunt convins că cei care au preluat munca vechilor ofiţeri de informaţii îşi fac datoria cu conştiinciozitate şi devotament faţă de interesele majore ale patriei române. Este evident şi inevitabil că ei acţionează în concordanţă cu legile actuale ce le reglementează competenţele, precum şi cu priorităţile stabilite de conducerea politică a ţării. Altfel nu se poate. Dacă valoarea informaţiilor puse la dispoziţia decidenţilor politici este bună, firesc este ca aceasta să se reflecte în măsurile adoptate de conducerea politică spre binele ţării şi prosperitatea cetăţenilor săi. Cititorii revistei dvs. trebuie doar să urmărească rarele ieşiri în public, aşa cum este şi firesc, ale conducătorilor celor două instituţii nominalizate în întrebarea dumneavoastră, pentru a găsi răspunsurile corecte.

I.M.: ... Întrebarea directă a primit un răspunsul abil al profesionistului, dar să continuăm. O societate modernă se defineşte prin grupul de valori în care crede şi care conduce către o anumită tipologie colectivă. În actuala conjunctură, ce este de făcut? Mai există speranţa restaurării intelligents-ului românesc? Cum priviţi statutul, menirea şi eforturile unui serviciu modern de informaţii în în contexul globalizării agresive?

F.T.: Nu există societate modernă sau mai puţin modernă, conducători de state puternice sau mai puţin cunoscute, care să nu-şi dorească un serviciu secret de informaţii, care să-i pună la îndemână datele necesare pentru orientarea corectă a paşilor ce trebuie să-i facă în plan intern sau în relaţiile cu alte state. Ca profesionist al domeniului urmăresc cu atenţie tot ce se întâmplă, mă bucur sincer când colegii mai tineri au succese şi mă întristez când observ că factorii politici încearcă să subordoneze activitatea acestora unor interese de grup sau chiar personale. Este necesar ca nimeni să nu se amestece, în interes personal, în activitatea serviciilor secrete, motiv pentru care cred că legislaţia în domeniu trebuie pusă în concordanţă cu cerinţele etapei în care se află România.

I.M. : Stimate domnule Filip Teodorescu, conştient că instruirea, experienţa şi practica atâtor ani v-a facilitat adaptarea rapidă la orice situaţie, acum, aproape de încheiere, o întrebare oarecum delicată care vă vizează personal: aţi fost propus pentru acordarea gradului de general. Aţi refuzat categoric. A fost o decizie emoţională, una „profesională”, calculată sau o reacţie adversă la nedreptatea comisă?

F.T.: Întrucât, de regulă, nu las întrebări fără răspuns, deşi problema aceasta nu m-a afectat niciodată, am să explic pe scurt. În noiembrie 1991 când, de facto, eram prim-adjunct al directorului S.R.I., dl. prof. Virgil Măgureanu - de bună credinţă - mi-a spus că m-a aşteptat un an să-mi reiau activitatea. Nu a făcut nici o propunere de acordare a gradului de general, deşi existau câţiva care meritau. Acum, că am revenit, este cazul să prezinte preşedintelui ţării propuneri, cap de listă urmând să fie Filip Teodorescu, urmat de câţiva dintre şefii de direcţii. I-am mulţumit pentru gândul bun şi corect, dar am adăugat că nu ar fi bine să apară decretul prezidenţial de acordare a gradului de general lui Filip Teodorescu, atâta timp cât secţia militară a Tribunalului Suprem nu a pronunţat hotărârea în procesul „Lotul Timişoara”. Domnul prof. Virgil Măgureanu a fost de acord cu observaţia mea şi s-a angajat să vorbească cu preşedintele completului de judecată - col. Cornel Bădoiu - pentru a cunoaşte stadiul redactării şi publicării hotărârii. După două-trei zile m-a informat că a discutat, dar col. Cornel Bădoiu a condiţionat publicarea hotărârii instanţei de primirea stelei de general. Dl. prof. Virgil Măgureanu l-a informat pe preşedintele ţării despre această pretenţie. Acesta i-a sugerat să mă întrebe dacă voi fi deranjat de acordarea gradului de general col. Cornel Bădoiu. Am răspuns, fără ezitare, că nu mă deranjează deloc, col. Cornel Bădoiu jucându-şi cu pricepere şansa vieţii sale. Dar, neîncrezător într-un succes atât de facil, col. Cornel Bădoiu a amânat publicarea hotărârii în dosarul „lotul Timişoara” până după ce a apărut în Monitorul Oficial decretul prin care primea dorita stea de general. Nu m-a deranjat deloc manevra, dar aceasta a declanşat nemulţumirea unora dintre şefii de direcţii, doi dintre aceştia reproşându-mi direct că nu au primit gradul de general, din cauza refuzului meu. La următorul „1 Decembrie” nu a mai fost cazul întrucât în septembrie 1992 am cerut expres şi irevocabil, din motive personale, trecerea în rezervă şi ieşirea la pensie, deşi nu aveam decât 53 de ani.

I.M.: ... Un dialog bogat în elemente de noutate, din păcate subiectul este inepuizabil. Vă mulţumesc pentru amabilitate de a-i fi dat curs, rugându-vă să încheiaţi cu un exerciţiu de autodefinire, conectat la personalitatea domniei voastre, eventual un mesaj adresat românilor

F.T.: Sper ca răspunsurile la întrebări să fie mulţumitoare, atât pentru dvs., cât şi pentru cititori. Dacă va fi nevoie, vă stau la dispoziţie pentru a dezvolta temele deja discutate, ori pentru a aborda altele.

I.M.: Domnule Filip Teodorescu, profesionistul nu se dezminte, a lăsat loc mesajului solicitat, într-o o viitoare întâlnire. Vă mulţumesc, încă o dată, în numele cititorilor noştri.

A consemnat, Ion Măldărescu

luni, 25 martie 2013

Pentru Sabina



Pentru Sabina, de la un General Român!
Pentru tot neamul românilor, oriunde s-ar afla El!



Sabină, Fiică a Pământului cu nume predestinat! Tu ai făcut, cu voia lui Dumnezeu, să se înțeleagă că acest popor adesea pedepsit cu hulă, este sieşi, marele giuvaer. Dumnezeu a lucrat prin tine și a făcut să se înțeleagă că acest popor nu a renunţat niciodată la memoria inalterabilă care transcede toate vicisitudinile, toate otrăvirile de dinăuntru sau de dinafară. Ai luat minunea culorilor din Pentagrama Sacră a Identităţii care se păstrează în taine şi astăzi, aşa cum numai basmul şi balada le pot ţine minte. Aici s-a încercat, şi se screm încă unii alogeni mintali să ne lovească cu perfidie. Şi dacă verbul meu este nervos este şi pentru faptul că, prin educaţie şi proprie trăire nu am acceptat niciodată toleranţe pe acest subiect. Pentru că cele cinci elemente specifice, ele însele nu pot fi negociate vreodată: steagul, cântecul, portul, limba şi datina.
Am început „noua eră” post socialistă cu o gaură în steag. Prea bine,vor spune unii, am smuls simbolul comuniştilor! Ce am pus în loc? Cine suntem şi de unde venim? Steagul este locul la care te aduni când eşti în primejdie. Steagul este simbolul puterii tale pe un teritoriu care nu doar că îl administrezi, dar care este proprietate de ţară! Steagul este expresia obârşiei istorice care te-a consacrat în conştiinţa universalităţii. Steagul este expresia suverană a unei puteri legitime şi pe care îl pui în faţa Ta la tratative, la negocieri, la „summit”-uri sau pe cortul de campanie din pustiurile afgane, sau ţi se ridică în semn de omagiu suprem la olimpiadele lumii, sau ţi se înfăşoară pe catafalc atunci când cazi secerat sub El, pentru El! Ca nimeni altul, El, Drapelul Naţiunii dă sensul luptei tale, dă putere numelui tău, te face egal în faţa celor de-o seamă cu tine!
Ce este cu steagul nostru? A rămas orfan de trecutul său. A rămas cu aceeaşi gaură revoluţionară în piept aşteptând ca fiii lui de atunci să-i umple din nou sufletul. Steagul meu şi al tuturor românilor a rămas fără inimă! Şi pentru că este aidoma celui din Ciad se merge la cacialma de către unii. Ori nu-l mai pun deloc ori pun alte steaguri, de ale lor, locale. Chiar pe ale altora de prin vecini, cu semne secuieşti, sârbeşti, ucraineşti, cu semilună, cu vulturaşi, cu cruci teutone. Îl ridică şi cînd echipa naţională joacă hochei în meciuri internaţionale. Pe la diferite primării steagul nostru este interzis sau pus de ziua lui în doliu. Pieţele Tricolorului din reşedinţele de judeţ se populează doar la ordinul prefectului, odată pe an. Şi cu cine! Cu cei care fac din acest moment o simplă bifă în calendarul activităţilor publice. În rest, stă atârnat pe câte un catarg de sector, zdrenţuit de vânt şi nepăsare...
El, curcubeul dacic coborât din tăria timpurilor străvechi, ne priveşte îngăduitor pentru că este legat prin jurământ să nu ne lase. Chiar şi atunci când dintre noi îl părăsesc ticălos, pentru simbrie străină. 
Prin tine, Sabina, Fiică a Pământului, Steagul nostru are iarăși Inimă! O inimă de copil pur, sub zodia sfintei Fecioare Maria, Ocrotitoarea Grădinii Maicii Domnului!

marți, 19 martie 2013

Din secretele Vaticanului

http://danielroxin.blogspot.ro/2013/03/fost-consilier-al-papei-ioan-paul-al-ii.html

INCENDIAR - Fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea: “nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească!!!” (Video din 2012)


Secretele Vaticanului încep să iasă la lumină. Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost  decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost  președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE), face o declarație șocantă:


Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină).” (această declarație șocantă o puteți vedea în înregistrarea de mai jos, începând cu minutul 52:21)

Oare această declarație făcută acum câteva luni de o personalitate occidentală, care nu are interese personale în România, să aibă legătură și cu faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a spus, cu ocazia vizitei în țara noastră, din anul 1999, că România este Grădina Maicii Domnului”? Ce știu cei de la Vatican iar noi nu știm? Ce documente secrete se ascund în buncărele Vaticanului? S-ar putea răsturna multe dintre lucrurile pe care le știm noi despre istoria umanității, dacă acestea ar fi făcute publice? Cu siguranță că da! Din ce în ce mai multe dovezi ne arată că spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe...Despre faptul că istoria este falsificată sau prost înțeleasă au vorbit multe personalități în decursul timpului. Haideți să vedem ce ne spun și alții despre limba română si limba latină, despre pământurile Vechii Dacii...

- „Colhii și dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă latină”(Horațiu, marele poet roman (65 î. Chr. – 08 î. Chr.) - Odele, I, 20 (afirmație făcută cu aproape un secol și jumătate înaintea cuceririi unei părți din Dacia).

- „Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.”
(W. Schiller, arheolog american)

Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă.”
(Antonio Bonfini)

- „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi si dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai.”
(D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902)

- „Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici.”
(M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)

- „De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinesti, adeca acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI OBLU, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI.”
(Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812)

- „Acești volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.”
(Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)

- „DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI, NICI CREDE...”
(Constantin Cantacuzino, 1639-1716)

- „Românii despre care am mai spus că sunt daci.”
(Bocignoli, 29.6.1524, la Răgusa

Iată doar câteva citate ce ar trebui să-i pună pe gânduri chiar și pe cei mai incompetenți istorici români sau să le dea un pic de fiori celor care ne falsifică istoria sau se fac complici la falsul istoric. Adevărul va ieși la lumină! Iar adevărul este că NU suntem urmașii Romei și că limba noastră este mai veche decât latina vorbită de invadatorii romani!

Rămâneți aproape pentru că mâine vă așteaptă un nou articol cu dezvăluiri pe această temă, un articol scris de colegul meu, Valentin Roman, cu numele: "
Grecii si romanii, vlastare ale civilizatiei nord-dunarene"  iar vineri vă invit la o ediție specilă pe Nașul Tv în care vom căuta să aducem cât mai multe probe care susțin ceea ce spune Miceal Ledwith: “Nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească!!!”
Emisiunea poate fi urmărită vineri seara, de la ora 22:00 și în reluare, sâmbătă, de la ora 20:00, duminică, de la ora 11:00 și luni, de la ora 09:00
Nașul Tv poate fi urmărit pe internet  (http://live.nasul.tv/) sau pe cablu, în următoarele rețele: DETALII AICI

Vizionează 25 dintre emisiunile despre traco-geto-daci, realizate la Nașul tv,  pe acest canal YouTube:

un articol de Daniel Roxin

  

Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau.
http://radiovoceasufletului.ro

sâmbătă, 16 martie 2013

Securitatea a colaborat cu Biserica, şi nu invers!



http://www.ioncoja.ro/doctrina-nationalista/securitatea-a-colaborat-cu-biserica/


Am vrut de mai multe ori, după 1990, să intervin în discuţiile purtate în jurul şi mai ales împotriva Bisericii, discuţii care de cele mai multe ori vădeau reaua credinţă şi neştiinţa ori chiar nerozia participanţilor. Atacurile din ultima vreme pe tema „dosarelor de securitate” ale unor prelaţi îmi înfrâng lehamitea şi reţi

nerile (nu sunt teolog!), împins de convingerea (sau măcar speranţa) că mă pot face util unor cititori de bună credinţă, să nu se lase „sminţiţi” de zelul denigrator al unor critici năimiţi, mercenari ai scrisului sau numai rătăciţi în mass-media ori chiar în guvern. Cazul aşa zisului ministru al Culturii şi Cultelor, care prin declaraţiile sale nefericite a dovedit un singur lucru: că nu are habar de felul cum se desfăşoară actul(taina) spovedaniei. Le ofer tuturor acestora următoarele păreri:

1. O bună parte a acestor atacuri şi critici aţintite asupra Bisericii Ortodoxe Române sunt (par a fi) expresia unei strategii ad-hoc concepute, conştientă de însemnătatea Bisericii în societatea românească, de rolul ei ca instituţie de ultim şi cel mai puternic reazem spiritual. Sondajele au pus mereu în evidenţă încrederea constantă a publicului românesc nu în partidele politice, nu în ideologii, nu în guvern, parlament sau preşidenţie, ci în Biserică, Şcoală şi Armată. Dacă există adversitate instituţionalizată faţă de noi, românii, şi faţă de România – şi există această adversitate!, ea nu putea să ocolească Biserica, ba chiar a vizat-o cu predilecţie: țintă principală. Aşadar, o bună parte din aceste atacuri la adresa Bisericii se explică prin angrenajul la care sunt articulate: propaganda antiromânească, anti-românismul ca politică instituţionalizată.

2. Prestaţia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist nu poate fi judecată în sine – cum încearcă unii, ci numai prin raportare la celelalte biserici ortodoxe trecute şi ele prin aceleași „probe”, aceleaşi provocări. Adică trebuie făcută o senină și obiectivă comparaţie cu ortodoxia bulgară, albaneză, rusă, ucraineană ş.a.m.d. În țările comuniste aceste biserici ortodoxe, spre deosebire de suratele lor catolică, protestantă etc., sau de alte culte (mahomedan sau mozaic), au fost în situaţia de a supravieţui numai şi numai prin puterile proprii, fără niciun ajutor din afară. Numai şi numai prin osârdia clerului şi puterea de credinţă a poporenilor din fiecare ţară socialistă! Cu acest preţ s-a plătit autocefalia de care se bucură ortodocşii din toată lumea. Așadar, pentru a face o apreciere corectă, comparația cu Bisericile ne-ortodoxe nu este deloc relevantă pentru perioada comunistă. În mod deosebit comparația cu Biserica Catolică este greșită ca tehnică maieutică. (Sic!)


Or, din această perspectivă privind lucrurile – şi nu văd de ce ar fi mai corect alt punct de vedere!,ortodocşii români şi preoţimea ortodoxă română au reuşit mai bine ca oriunde în altă parte a „lagărului socialist” să păstreze credinţa, să practice ritualul şi tradiţia ortodoxă, creştină, să sporească numărul şi frumuseţea semnelor după care pământul românesc se arată a fi, fizic vorbind, o ţară creştină, ortodoxă. Şi când spun semne, am în vedere bisericile şi mânăstirile din Ţară. Oricât se vor mira unii şi oricât ne doare amintirea bisericilor „demolate”, să fim cinstiţi şi să recunoaştem că în decembrie 1989 numărul bisericilor ortodoxe din România era mai mare decât în 1944 sau 1950! Informaţia mi-a furnizat-o Ioan Alexandru în 1988, când mi-a spus şi numărul exact al bisericilor ridicate din temelie sau renovate după 1965. Mărturisesc, nu mi-a venit să cred, dar nu puteam nici să nu-l cred pe fratele Ioan… Aştept să fiu corectat în această chestiune de persoane mai avizate asupra subiectului. În principal interesează numărul acestora, mă feresc să-l citez pe regretatul poet! Ne trebuie o informație exactă, de la un for oficial, competent în materie.

Mai important este însă să constatăm că puterea credinţei a fost aşa de mare la români încât au cedat înfrânte şi ruşinate toate stratagemele oficiale care au încercat să-i lipsească pe români de taina botezului sau a cununiei, de mângâierea troparilor de înmormîntare sau de binefacerile spovedaniei. Şi asta spre deosebire de toate celelalte spații ortodoxe trecute prin calvarul ateismului de stat! Cunosc direct, de la preoţii Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Constanţa, care au slujit toţi patru la cununia mea, că deseori veneau la ei, în mare taină, aşa zişi turişti bulgari sau sovietici, cerându-le să-i cunune ori să-i boteze. Sau chiar amândouă slujbele, pe rând, în acelaşi pătrar de oră. Şi asta pentru că în Bulgaria, vechi teritoriu ortodox, viaţa creştinească a scăpătat sever în anii comunismului atotbiruitor. În Rusia – URSS, situația era și mai dramatică!

Se impune să efectuăm o comparaţie riguroasă în acest sens, inclusiv la nivelul învăţământului teologic ortodox din ţările fost-comuniste, şi sunt convins că se va ajunge astfel la concluzia că în România comunistă s-a produs un veritabil miracol. În multe privințe, se poate înregistra chiar un spor, o creștere(!) a ortodoxiei, a cercetării teologale, de exemplu. Firește, nu în toate privințele, și trebuie făcute distincții clare, repet, de către cei în măsură să cuantifice lucrurile cât de cât și să ne prezinte cifre…

Personal aş zice că diferenţa faţă de celelalte ortodoxii trecute prin comunism a fost determinată de „structura de adâncime” a credinței omului de rând, a poporenilor, care, la români, s-a dovedit a fi mai puternică. Iar această putere a venit din autenticitatea credinţei la români, din organicitatea acesteia, credinţă care nu putea ceda sau slăbi decât „odată cu viaţa”. Suntem prea vechi creștini ca să cedăm cu una, cu două! Ar trebui …nouăzeci și nouă! Iar creștinarea noastră nu s-a făcut de azi pe mâine, printr-un ucaz împărătesc… Ci printr-o lucrarea îndelungată, printre ante-mergătorii Mesiei numărându-se și un strămoș de-al nostru dac…

Nu sunt vorbe goale aceste aprecieri. Cred în ele şi, deocamdată, nu am altă explicaţie pentru faptul că românii şi-au păstrat credinţa mai bine decât fraţii lor ortodocşi bulgari sau ruşi, albanezi (şi greci din Albania) sau ucrainieni etc. Când spun însă români, îi am în vedere şi pe preoţi, clerul ortodox, precum şi cinul monahal, mânăstiresc. Pe scurt, Biserica Ortodoxă Română.

3. În privinţa relaţiilor cu Securitatea, poate că nu ar strica să pornim de la detaliul că foarte mulţi securişti şi-au botezat copiii. Majoritatea. Unii, pe ascuns. Dar nu se ascundeau de Partid sau de … Securitate, ci de publicul larg, să nu le dea un „prost exemplu”. Se pare că astea erau directivele reale, cele propriu-zis practicate. La fel se petreceau, în mare secret, şi cununiile la activiştii de partid şi la securişti. Era însă un secret al lui Polichinelle… Cât privește înmormîntarea fără preoți, nici Gheorghiu Dej nu și-a putut-o imagina!… Măcar pentru relația sa atât de strânsă cu Patriarhul.

Alt detaliu: ziariştii și comentatorii de ocazie de după 1990 care şi-au imaginat că preoţii ortodocşi turnau la Securitate tot ce aflau de la credincioşi în timpul spovedaniei nu fac decât să se dea astfel de gol că habar nu au ce înseamnă actul spovedaniei. N-au prea dat pe la biserică acești acuzatori închipuiţi. Ca şi ministrul Iorgulescu. Vorbesc neisprăviții din ce au văzut în filme…

În principiu, între Biserică şi Securitate era exclus să nu existe anumite relaţii. Chiar şi o colaborare. Dar trebuie văzut sensul acestei colaborări şi scopul urmărit. Bunăoară, dacă eu, subsemnatul, sunt pus în faţa clasicei „indiscreţii”: aţi colaborat cu Securitatea?, eu voi răspunde nu. Un nu hotărît!

Aş răspunde însă afirmativ la întrebarea Securitatea a colaborat cu dumneavoastră? Da, Securitatea a colaborat cu mine! S-a întâmplat după ce am publicat cartea lui Dumitru Mărtinaş despre Originea românească a ceangăilor din Moldova. Plecând la Cluj-Napoca împreună cu Mircea Mâciu, directorul editurii, în avion l-am cunoscut pe „nea Ionică”, un ofiţer de securitate (colonel?), însărcinat să asiste la lansarea cărţii. De la Mircea Mâciu am aflat că acel „nea Ionică” era specialist în iridenţa maghiară. Mi-a spus „nea Ionică” cine va participa din partea „adversă” şi cam ce întrebări îmi vor pune. Adică el, securistul, m-a informat pe mine! Nu eu pe el!…

Mi-e uşor să-mi imaginez situaţii şi probleme cu care Biserica se confruntă de sute de ani, cum ar fi problema sectelor, de interes şi pentru vremelnica securitate comunistă. În mod evident în asemenea chestiuni Securitatea s-a subordonat Bisericii şi amândouă s-au manifestat în slujba interesului naţional, al oamenilor, al cetăţenilor. Nu-mi închipui că securitatea nu avea habar de sovieticii şi bulgarii care veneau să se creştineze în bisericile româneşti. Dar are vreo importanţă cum a aflat Securitatea de ei? Nici-de-cumul cumului! Ci definitoriu este că, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în celelalte ţări socialiste, Biserica Ortodoxă Română a asigurat dreptcredincioşilor ei accesul integral la binefacerile ortodoxiei. Cine are interes şi pune atâta patimă ca acest adevăr să nu fie bine conştientizat de societatea românească?

În fine, dacă se va produce o deblocare totală a arhivelor Securităţii, trebuie luat în calcul şi alt efect, cel mai neaşteptat: vom descoperi că Securitatea nu a făcut numai poliţie politică („nu-i dracul chiar aşa de negru!”), că a făcut şi lucruri bune, iar atunci când vom da peste reversul pozitiv al maleficei instituţii, probabil că vom consemna momente de colaborare a securităţii cu Biserica. Colaborare care, sunt convins, continuă şi azi. O colaborare a SRI şi SIE la opera Bisericii Creştine? O contribuție specifică? Sper!…

Ce lucruri bune a putut face Securitatea?! Trebuie să fii tare nerod ca să nu afli singur răspuns la această întrebare, așa că trec mai departe. Dacă este nevoie, revin oricând!…

4. Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, petrecută în 1885 şi ridicarea la patriarhat a întâistătătorului ei (1925), au fost în urmă cu un an sărbătorite de societatea românească cu sentimentul că prin cele două consfinţiri se împlinea „desăvârşirea instituţiilor necesare existenţei naţionale absolut independente”. „Sentiment anacronic”!, clama în 2005 un ziarist fără noroc, raportând aceste aniversări la perspectiva iminentă şi irevocabilă a aderării noastre la Uniunea Europeană, o Europă – ne explica nefericitul – „fără naţiuni, formată numai din culturi şi limbi diferite”. Şi asta deoarece, urmând exemplul celorlalte guverne europene, „statul român se pregăteşte să renunţe (sic!) la o parte însemnată din formele suveranităţii naţiunii române şi este foarte probabil (s.n.) să renunţe cu desăvârşire la ideea de suveranitate naţională dacă (s.n.) proiectul de federalizare europeană se va impune în noua structură politică a Uniunii Europene”. După cum se vede, Petre Guran (cine o fi ne-isprăvitul?!) descoperă posibilitatea de a fi anacronic în raport cu o stare de lucruri inexistentă, dar previzibilă, posibilă. Anacronic faţă de viitor! Un viitor în care sunt tot mai mulţi românii care nu mai cred…

Greşeala cea mai mare însă, şi mai descalificantă, este conţinută în aprecierea că „dacă în urmă cu 127 de ani poporul român se arăta dispus să plătească cu sânge pe câmpul de luptă suveranitatea politică a statului care îl reprezenta, astăzi acelaşi popor, în marea sa majoritate, se arată a fi pregătit să pună capăt acestei suveranităţi”. Apreciere bazată pe o premiză falsă: Constituţia din 2003. Ignora domnul ziarist răspunsul adevărat pe care l-au dat românii în 2003 la referendum. Cinstit vorbind, în octombrie 2003 românii au respins Constituţia şi noile prevederi, inclusiv cele referitoare la integrarea noastră în acea Europă fantomatică, fără naţiuni. În faţa lui Dumnezeu, poporul român a răspuns negativ la referendum. De ce dl ziarist şi toţi colegii săi, toată presa, toată mass media, nu consemnază adevăratul rezultat al Referendumului trucat la ordinul lui Adrian Năstase?!

Cu prima ocazie, când la Bucureşti vor guverna persoane alese într-adevăr prin vot democratic, liber exprimat şi corect înregistrat, vom avea posibilitatea şi motivele necesare ca să declarăm nul referendumul din 2003. Şi presa românească, inclusiv domnul Petre Guran, căci pe dînsul îl cităm, dintr-un articol publicat în „Ziua”, va afla astfel că nu există în România aceea nici urmă din „mare majoritatea” de români dispuşi „să pună capăt suveranităţii naţionale”. Nu există nici ca minoritate cât de cât semnificativă!

Teza domnului Petre Guran este că Biserica Ortodoxă Română, ca biserică legată de ideea naţională, intră astfel în contradicţie şi în dezacord, în disensiune cu această „mare majoritate” de bezmetici inexistenţi, inventaţi de Petre Găvan, indivizi care ştiu ei, speră sau cred că „în mai puţin de doi ani naţiunea politică română va fi istorie”. Eu, asemenea români nu am întâlnit însă decât ca muncitori cu gura prin mass media românească!

Pledoaria acestor ziarişti sună ca un ecou brusc resuscitat al cominternismului, care s-a clădit ca ideologie şi strategie pe speranţa bezmetică în dispariţia de pe o zi pe alta a naţiunilor, pe credinţa că internaţionalismul proletar va vindeca toate rănile şi neajunsurile societăţii umane, ale omului, în general. Că acest proiect bolşevic de anihilare şi extirpare a simţământului naţional era absurd şi contra naturii, a firii umane, s-a văzut din aceea că exact sub presiunea sentimentelor naţionaliste (ale românilor din Basarabia, ale balticilor, ale caucazienilor etc.) s-a prăbuşit şandramaua sovietică internaţionalistă, cominternistă.

Trebuie să fii orb să nu vezi că proiectul cominternist nu a fost abandonat odată cu dispariţia statului sovietic, ci este reluat din direcţia opusă, venindu-ne acum din Occident promisiunea unei lumi „eliberate” de povara conştiinţei naţionale. Propagandiştii acestei noi ordini mondiale sunt deseori descendenţi biologici ai cominterniştilor de odinioară. Nu ştiu în ce situaţie se află dl Guran al nostru şi nu încerc să pricep din detalii biografice de unde-i vine aversiunea faţă de ataşamentul Bisericii Ortodoxe Române la valorile naţionale („cuvîntul naţional acţionează pe faţa Bisericii ca un vitriol care desfigurează”!…), dar poziţia sa, mărturisită în „Ziua”, este şubredă prin faptul că mizează pe perenitatea proiectului unei Europe comunitare „în care naţiunea nu mai are vocaţia de a întemeia o putere politică”. Dimpotrivă, chiar dacă acesta ar fi proiectul, o Europă comunitară nu va rezista decât ca organizaţie a naţiunilor europene unite, ca State(le) Unite ale Europei, aşa cum a fost preconizată încă de la început: o Europă a Patriilor, a națiunilor!

Dacă românii, intrând în U.E., vor constata că aceasta încearcă să transforme Europa „într-un continent fără naţiuni, ci format din culturi şi limbi diferite”, românii se vor simţi păcăliţi, minţiţi, şi putem fi siguri că vor fi primii care se vor grăbi să iasă din monstruoasa combinaţie. Au mai făcut-o ei o dată, când au fost cu de-a sila vârîți în CAER. Din exact aceleaşi motive: atentatul la suveranitatea şi identitatea naţională, pentru români inacceptabil şi intolerabil. Le-a plăcut CAER-ul la toți ceilalți, dar nu și românilor!… Mare popor!

…Altminteri, textele acestui Guran şi ale altor breslaşi trebuie citite ca dovezi ale neputinţei unora de a accepta realitatea şi binefacerile naţionalismului, ale românismului. Din seria de articole care au dezbătut prestaţia „activistului” Paul Goma, activist al românismului şi al intransigenţei morale, ne facem datoria să-i recomandăm lui Petre Guran textul semnat de Dan Culcer, rezident în Occident de zeci de ani. Citez deci, spre uzul şi în folosul lui Petre Guran. Dixit deci Dan Culcer către Guran & co., eiusdem farinae: „să înceteze să atace românismul, patriotismul şi naţionalismul ca pe nişte plăgi. Să nu uite că naţionalismul, sau, dacă vreţi, „românismul” este constructor de identitate statală. Că naţionalismul (…) este o reacţie naturală contra dominaţiei străine sau hegemoniei unui grup etnic în sânul aceluiaşi stat (…) Dizolvarea sau simpla slăbire a statului-naţiune nu pot fi acceptate atâta vreme cât cetăţenii României se află în faţa celei mai dizolvante acţiuni anti-identitare la care au fost supuşi vreodată. Statul este apărătorul şi garantul păstrării identităţii naţionale”.


Din păcate, pentru acest soi ciudat de ziarişti, aceeaşi funcţie, de apărător şi garant al identităţii naţionale, şi-a asumat-o şi Biserica Ortodoxă. Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna, încă de pe vremea când nu exista un stat român, dar exista un popor român şi o biserică românească. O numim biserică naţională căci a avut rolul cel mai important în constituirea şi afirmarea românilor ca naţiune cu o identitate proprie inconfundabilă.



11 noiembrie 2007

ION COJA







Post scriptum 2013:

Domnule profesor, ce vă face să reveniți asupra acestui text?

Cred că m-au stârnit o serie de comentarii iresponsabile găsite pe Internet, inclusiv la cei care scriu pe blogul meu tot ce le trece prin tărtăcuța lor cea plină doldora de un pospai de idei, puține, dar fixe! Par plătiți ca să se preteze la asemenea mizerii! Mi-ar părea rău să aflu că o fac din imbold personal, din convingere intimă, și că nu sunt plătiți! Activiști voluntari ai anti-românismului!… Ar fi, în acest caz, o dovadă că iar își vâră coada cineva…


Fac o paranteză, să nu uit „descoperirea” pe care am făcut-o chiar în acest moment: în limba română și în mentalul românesc, spui că recunoști fie „mâna Domnului”, fie „coada Necuratului”!… Nu zicem „mâna Necuratului”… Mâna are o anumită sfințenia, este omenească! Nu și coada care, dimpotrivă, este un atribut al animalității! …Vezi câtă teologie poartă cu ele cuvintele și mai ales expresiile limbii române?
Interesant!



Revin la oile noastre, care au avut buni păstori în acei ani, așa cum au și acum!

Poate că ar trebui să răspundeți punct cu punct acuzațiilor care i se aduc Bisericii de azi!


La ce folos?!… Iată, deunăzi am publicat cu mare bucurie textul unui domn, Attila Nagy, care face un elogiu subtil și sincer ortodoxiei românești! Nu m-am mirat. Știam, bunăoară, că femeile din secuime care nu sunt ortodoxe merg totuși la slujbele Înalt Prea Sfinței Sale Ioan și ale altor popi ortodocși din zonă, merg cu toată deschiderea sufletească, simțind că slujba ortodoxă pătrunde mai adânc în sufletul omului!… Pe blog au apărut o sumedenie de comentarii sensibile la dovada de bună credință a autorului numit Nagy Attila… Am găsit însă pe blog și voci, răzlețe, dar zgomotoase, sonore, care au făcut din elogiul compatriotului nostru secui un prilej de a bate mai departe toba acuzațiilor tembele, imature, la adresa Bisericii. Cred că de la acești „staționari” mental mi-a venit ideea să republic, în folosul lor, textul din urmă cu aproape șapte ani!

Cine este acel Guran de care pomeniți în textul dumneavoastră?

La întrebarea aceasta poate ne ajută cititorii site-ului să aflăm „fișa” caraghiosului! Mai mult prost decât ticălos!… Îl invit, dacă chiar există, să răspundă, să-și apere punctul de vedere! Îi ofer cât spațiu vrea pe blogul meu. Și eu nu mai zic nimic, îi las pe vizitatorii blogului să intre în discuție cu individul care, în urmă cu câțiva ani, răspundea la numele de PETRE GURAN. O fi nume real?!


Nu m-aș mira să aflu însă că s-a vindecat, ceea ce le doresc din tot sufletul și altora! Fixația făcută împotriva Bisericii, a ierarhilor, a instituțiilor bisericești, este mai degrabă semn de boală a sufletului, iar nu o construcție ideatică!

Ați trimis de curând un text pe adresa Prea Fericitului Părinte Patriarh. Ce răspuns ați primit?

Scrisoarea mea a avut un caracter public, deschis. Răspunsul nu mai are acest caracter.

Totuși, s-a produs vreo modificare în ceea ce-l privește pe părintele Picu?

Eu chiar asta am vrut să previn: modificarea statutului! Părintele Picu este preot paroh la Biserică Sf Mina, pe care a ctitorit-o împreună cu enoriașii săi și alți oameni de bine. Dacă n-am mai primit nicio veste, acesta este un semn bun. Înseamnă că părintele Picu este preot mai departe, în mijlocul credincioșilor care țin atât de mult la Sfinția Sa.


O ultimă întrebare: de ce spuneți că în 2003 referendumul a fost trucat?

Ia imaginează-ți dumneata că ast-vară, la referendum, Ponta și Antonescu ar fi decis ca votul să continue și a doua zi, până votează tot românul! Ce imens scandal ar fi izbucnit! Ce de neconstituționalitate ar fi fost invocată!… De ce însă, în 2003, nimeni nu a protestat că Adrian Năstase a mai prelungit cu o zi votul, încălcând astfel toate legile și regulile legate de procesul electoral?! Un abuz pe care clasa politică și formatorii de opinie, presa și clasa politică l-au acceptat, dovedind astfel, în cel mai clar mod cu putință, că sunt vânduți! Literalmente cumpărați! Mercenari! …Așa că măcar pentru asta și Adrian Năstase ar avea motive să mai stea unde se află acum până vin eu să-i dau drumul afară!…