miercuri, 17 iunie 2015

pirostriile morţii

Acum 25 de ani ni s-au pus din nou pirostriile morţii. Ar fi momentul să le dăm jos

14.06.2015
Adrian Sturdza
Silviu Brucan, eminenţa cenuşie a României comuniste, şi post-decembriste, vorbind despre Piaţa Universităţii. (Captură foto)
Silviu Brucan, eminenţa cenuşie a României comuniste, şi post-decembriste, vorbind despre Piaţa Universităţii. (Captură foto)
Am participat la evenimentele din 13-15 iunie ca student, cu plete, blugi şi ochelari. Participasem la manifestaţiile din Piaţa Universităţii aproape zilnic, de pe 24 aprilie. Făceam parte, cum s-ar zice, din grupul ţintă al represiunii executate de mineri. În inconştienţa mea, pe 14 iunie dimineaţa mă plimbam pe Magheru în sus şi în jos, pentru a vedea cu ochii mei Dezastrul.
Ce am văzut? Mineri abrutizaţi, conduşi de securişti, aclamaţi de presa condusă de securişti, dar şi de mulţi bucureşteni de pe margine, rupând în bătaie diverşi oameni, bătrâni sau tineri, femei sau bărbaţi, care îndrăzneau să aibe o atitudine chiar şi vag-ostilă faţă de hoardele întunecate aduse în Capitală. Oameni schingiuiţi pentru că nu erau de acord.
Imaginile pe care le-am trăit eu au ajuns rapid pe televiziunile marilor oraşe din lume, unde România, până atunci simpatizată pentru eroismul cu care cerea “Jos Comunismul” în ciuda gloanţelor trase de nu-se-ştie-cine, din nu-se-ştie-ce-motiv şi împotriva nu-se-ştie-cărui-grup. Surprinzător, imaginile acestea n-au ajuns decât după ani de zile pe ecranele românilor din provincie.
Spre deosebire de simpatia câştigată la Revoluţie, mineriada organizată de clica Iliescu a produs în afară oroare şi stupoare: De ce ar fi bătut românii alţi români? Vestul, care nu suferise devastarea comunistă, nu avea cum să înţeleagă de unde venea fluviul de ură.
Ce a urmat?
A urmat “România modernă”. Liniştea, promisă de preşedintele Ion Iliescu, al cărui slogan electoral fusese şocantul “Un preşedinte pentru liniştea dumneavoastră”. Liniştea la adăpostul căreia noii conducători au comis în continuare jafuri la drumul mare, apăsând pe butoanele propagandei, minciunii şi urii, plantate de predecesori.
De data aceasta jafurile nu mai erau comise în numele comunismului, ci de dragul democraţiei. Nu se mai fura de la cei înstăriţi, ci de la "întregul popor". "Comunismul" devenise total, deşi renunţase la hainele roşii.
A urmat izolare politică faţă de Occident, conform planului. Iliescu, din cauza implicării masive, a ajuns persona-non-grata în orice cancelarie din lume, şi la fel membrii şleahtei de agenţi GRU-KGB, trădători de neam, propulsaţi la putere după Revoluţie.
A urmat metastaza socială, cu care trăim şi acum. Ruinarea valorilor (morale) pe care se construieşte de fapt civilizaţia – orice civilizaţie - şi stimularea exodului de oameni de valoare în Vest. A continuat ridicarea gunoaielor în vârful piramidei, care se practica pe scară largă şi în comunism. Îngroparea noastră, de vii. O ţară sfâşiată de câini.
Cui a folosit?
României, nouă, în nici un caz. Kremlinului sovietic, cu siguranţă. Astăzi este mai vizibil decât oricând faptul că cei de la Kremlin înţeleg să construiască în jurul lor o zonă marcată de corupţie şi sărăcie, pe care o numesc cinic “zonă de interese privilegiate”. Un şanţ de apă şi mâl, săpat în jurul "castelului". Kremlinul (nu ruşii!) are interesul ca această zonă să existe pentru ca lumea (plină şi ea de corupţie, oligarhi şi crimă) pe care o patronează în interiorul Rusiei să nu fie tulburată de forţe externe.
Zona asta, un fel de no-mans-land, este guvernată de numeroşi agenţi de influenţă, maşcaţi sau la vedere, care au misiunea de a perpetua lipsa de educaţie, sărăcia şi confuzia – care permită menţinerea maselor în lesă. În guvern ei trebuie să înstăpânească opacitatea şi corupţia, care să acţioneze pe post de spray împotriva celor care ar mai vrea să construiască ceva în aceste state eşuate. Ce câştigă agenţii de influenţă este un loc în maşinile cu girofar, iluzia puterii şi imense cantităţi de bani - de care se bucură împreună cu famigliile dânşilor. Mai obţin în plus multe păcate şi blesteme, din partea năpăstuiţilor.
Căci da, şanţul ăsta geopolitic săpat în jurul Rusiei este populate de oameni - nu de broaşte. Oameni - ca mine - care nu suntem întrebaţi niciodată dacă ne convine să fim conduşi de personaje care nu ne reprezintă şi nu ne vor binele. Oameni pe care nimeni nu-i întreabă nimeni cum ar vrea să trăiască viaţa. Iar când ne-o luăm în mâini şi plecăm aiurea, lăsându-ne casa pentru a ne rupe spatele şi inima prin străini, suntem umiliţi de câte un ciocoi al zilei care ne face familiile rămase în urmă “golani şi curve”.
Cum a fost posibil?
A fost posibil în primul rând datorită noţiunilor însămânţate programat în creierele noastre de cei 50 de ani de comunism.
Regimul comunist a fost condus de oameni agreaţi şi numiţi de Moscova - mulţi dintre ilegalişti nu vorbeau româneşte corect (unii deloc). Interesele lor erau interesele Moscovei. Religia lor era ura şi teroarea instaurată de tancurile Moscovei. Gurile lor promiteau o viaţă mai bună, în care, însă nu credea mai nimeni, aşa că mâinile lor arestau, schingiuiau şi omorau floarea societăţii româneşti - dascăli de frunte, preoţi de frunte, ţărani de frunte. Propaganda lor, bazată pe minciuni uriaşe, trase cu mitraliera, repetate de milioane de ori în presa pe care o controlau, s-au înfipt până la urmă în minţile noastre devenind adevăruri ale unei non-realităţi în care trăim de zeci de ani.
Mineriada a fost posibilă mai ales din cauza urii şi minciunii sădite în sufletele. Rodul acestui viol la minciunii teroarei, repetat la nesfârşit, zilnic, a fost faptul că ne-am abrutizat şi închis în noi, pentru a putea rezista. A fost faptul că le-am cedat şi am început să le acceptăm existenţa şi supremaţia. Încet, încet, violul s-a transformat în act liber consimţit, apoi a început să ne placă. Am devenit perverşi. Am devenit ca ei.
Comunismul ne-a transformat din oameni liberi, măreţi şi decenţi - în puşcăriaşi, apatici, speriaţi şi puşi pe furtişaguri care să le asigure existenţa. I-am lăsat să ne transforme în slugi care se luptă zilnic pentru firimiturile căzute de la masa ciocoilor zilei, umbre furişate pe la colţuri, care se “descurcă”, încăierându-se cu semenii lor pentru a putea exista mâine.
A fost posibil pentru că i-am lăsat să ne fure demnitatea şi decenţa. Suntem de vină pentru că ne-am lăsat convinşi că Cei fără de Dumnezeu, din gura cărora ieşeau broaşte, şerpi şi lilieci, aveau/au dreptul să conducă această ţară – care a devenit şi ea, fără nimic sfânt, fără Dumnezeu.
Ce va urma?
Va urma ce a mai fost, dacă nu înţelegem că trăim o sfâşiere repetată la infinit.
În stadiul în care suntem avem în continuare o presă care îi serveşte, pe a cărei gură se revarsă, din timp în timp, aceeaşi ură cancerigenă, aceleaşi minciuni otrăvitoare şi halucinante. Clasa politică perpetuează acelaşi discurs. Agenda e şi ea aceeaşi. Copii noştri pleacă mai departe Afară, dacă vor o viaţă decentă şi normală. Semn că decenţa şi normalitatea nu mai există în România.
Cu alte cuvinte se joacă aceeaşi piesă. Numai actorii sunt mereu alţii, iar lucrul asta ne dă iluzia că ceva s-a schimbat.
Dacă vrem să schimbăm piesa, ar trebui să ne recunoaştem greşelile, să ne recâştigăm demnitatea, să devenim din nou un popor care înţelege să apere valori, pe care să le considerăm sfinte. Să nu mai lăsăm emisarii Întunericului să ni le fure şi să ne convingă că nu suntem decât gunoi, la voia lor, trăind sub tălpile lor.
Ar trebui să iubim România, pe noi înşine, adevărul.

luni, 15 iunie 2015

Cum a schimbat America faţa României

ANII ’90. Cum a schimbat America faţa României. Milioane de dolari pentru ONG-uri, televiziuni, sindicate şi mişcări politice


627x0Perioada cuprinsă între sfârşitul anului 1989 şi începutul lui 1990 rămâne, şi după un sfert de secol, un timp al misterelor. Cine a declanşat Revoluţia? Cine a avut interesul ca în această parte a Europei să se producă o schimbare? Cum şi când a intrat România în sfera de influenţă a Statelor Unite ale Americii?

La 20 iunie 1991, Mugur Isărescu, proaspăt numit Guvernator la Băncii Naţionale Române, se afla într-o vizită în Statele Unite ale Americii. Întrebat de prezentatorul unei emisiunii televizate care e scopul vizitei sale, Isărescu a răspuns: „E mai degrabă o vizită privată. Sunt aici ca să-i informez pe unii oficiali americani despre noua faţă a reformei economice din România”.

Aşadar, care au fost paşii unei tranziţii atât de rapide de la comunism la protecţia umbrelei americane şi de la telefoanele Bucureşti – Moscova din timpul Revoluţiei, la aceste dări de seamă în faţa unor oficiali americani? Mai jos este o cronologie a unor fapte şi întâmplări care ne vor ajuta să avem o perspectivă ceva mai clară asupra istoriei noastre recente.
1 martie 1990. Marian Munteanu, liderul Ligii Studenţilor din România şi viitor „amfitrion“ al fenomenului Piaţa Universităţii, participă în West Virginia (SUA), la conferinţa „Studenţii, ca agenţi ai schimbării sociale“, ogranizată de Universitatea Bethany (foto jos). Câteva săptămâni mai târziu, studenţii români grupaţi în „Liga Studenţilor“, organizaţie condusă de Marian Munteanu, întreţineau cea mai mare mişcare de protest din România – „Golaniada“ din Piaţa Universităţii.
Nu a fost singura acţiune a lui Marian Munteanu în Statele Unite. Vladimir Tismăneanu a scris într-un articol publicat recent că s-a întâlnit cu Marian Munteanu şi în luna mai a anului 1990, la Washington: “Fusese invitat aici de National Endowment for Democracy, şi vorbisem mult despre şansele şi blocajele societăţii civile în România post-decembristă“, afirmă Tismăneanu într-un editorial de pe contributors.ro.
Ce este National Endowment for Democracy?
National Endowment for Democracy (NED) este o fundaţie privată, nonprofit, finanţată de Congresul American pentru a promova democraţia în lume. A luat naştere în 1983. Scopul infiinţării acestei fundaţii a fost de a nu mai expune anumit activităţi ale CIA. Când a ieşit la iveală, la finalul anilor ’60, că organizaţii de volunari primeau fonduri acoperite din partea CIA pentru a susţine unele idei la forumurile internaţionale, administraţia Lyndon Johnson a ajuns la concluzia că asemenea practici trebuie să înceteze, recomandând înfiinţarea unui mecanism public-privat pentru a finanţa activităţile din afara Americii.
National Endowment for Democracy are o răspândire globală. În sud-estul Europei a susţinut financiar mişcarea Solidarność din Polonia (anii ‘80), „Revoluţia portocalie“ din Ucraina (2004) şi derulează în prezent mai multe programe în Republica Moldova. În România, NED a activat cu precădere în perioada 1990 – 1996.
20 iunie 1990. Trecuse o săptămână de la sângeroasa Mineriadă iar Doina Cornea şi Petre Mihai Băcanu se aflau la Washington, la invitaţia National Endowment for Democracy. În discursul ţinut în faţa americanilor, atât Doina Cornea cât şi Petre Mihai Băcanu mulţumeau NED pentru sprijinul de până atunci. Doina Cornea era membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, prima organizaţie civică românească – înfiinţată cu largul sprijin al National Endowment for Democracy. “Mulţumesc Fundaţiei Naţionale pentru Democraţie – spunea Doina Cornea la Washington -,  cunosc ajutorul foarte important pe care l-au dat pentru construirea democraţiei în România. Aş fi fericită să pot spune că în România nu mai avem nevoie de ajutor. Din păcate, situaţia e cu totul alta. Avem nevoie de ajutor pentru că democraţia e în mare pericol“.
Petre Mihai Băcanu era directorul ziarului „România liberă”. Cotidianul fusese finanţat în primele luni ale anului 1990 de NED şi primise un însemnat ajutor din partea Freedom House: o tipografie. În cartea „Exporting Press Freedom”, ceretătorul Craig Lamay notrează că, în acel moment, ajutorul financiar a fost de 1,2 milioane de dolari, cea mai mare donaţie făcută de americani în domeniul presei în sud-estul Europei. Freedom House este, de asemenea, un ONG finanţat de guvernul american pentru a promova democraţia liberală în lume.
Freedom House a pus la dispoziţie o tipografie pentru cotidianul independent România liberă, iar NED a ajutat Agora (n.r. – revistă românească editată de Dorin Tudoran la Washington) şi Grupul pentru Dialog Social să deschidă un Centru pentru studii democrate în România. SURSA: Raport NED, 2003
15 aprilie 1991. Marian Munteanu revine în America, la o masă rotundă organizată de National Endowment for Democracy pe tema tranziţiei ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Munteanu ia cuvântul şi ridică o problemă stringentă pentru firava democraţie românească din acel moment: „Principala problemă este televiziunea. În timpul Revoluţiei, fosta nomenclatură a pus mâna pe televiziune şi pe cele mai importante ziare. […]  Dacă forţele de opoziţie vor reuşi, desigur cu asistenţă, să realizeze un post de televiziune independent, dacă ziarele independente vor fi susţinute şi vor avea un tiraj mai mare şi vor ajunge la mai mulţi oameni, atunci cred că problemele politice se vor termina într-un timp foarte scurt”.
There’s no business like show business Un an mai târziu, adică în 1992, a apărut SOTI, prima televiziune privată din România. Staţia TV a început să emită la iniţiativa lui Răzvan Huzuneanu, ziarist şcolit în 1990 în America,  la „Vocea Americii“ şi la United States Information Agency (o agenţie creată de guvernul american pentru susţinerea intereselor SUA în lume prin intermediul mass-media).
Virgil Popescu, fondatorul SOTI din partea Ligii Studenţilor, a declarat într-un interviu acordat site-ului paginademedia.ro: „Americanii ne-au ajutat cu aparatură şi cu know-how. Am trimis oameni la burse. Rolul SOTI a fost să formeze oameni de televiziune“.
Oamenii formaţi de SOTI au continuat la Pro TV. Andreea Esca, simbolul Pro TV, scrie în ultima sa carte, „Ce am făcut când am tăcut”:  „După un stagiu la CNN, câştigat în urma unei burse Soros pe care mi-o recomandase Lucian Mândruţă (n.r.- amândoi debutaseră la SOTI), am primit din partea cuiva de la Canal 31 oferta de a mă alătura unei echipe ce urma să formeze viitorul nucleu al Pro TV“
Apariţia Pro TV face parte dintr-o strategie globală. În 1991 au fost puse bazele Central European Media Enterprises (CME). Fondatori erau Ronald Lauder şi Mark Palmer, doi foşti diplomaţi, buni cunoscători ai ţărilor ex-comuniste din Europa de Est. Palmer mai deţinea şi funcţiile de vicepreşedinte al Freedom House şi membru fondator al National Endowment for Democracy. Scopul declarat al Central European Media Enterprises a fost de a deschide televiziuni libere în toate fostele ţări comuniste. Expansiunea a început din Cehia, în 1994. Valul a ajuns şi în România un an mai târziu. Ronal Lauder, unul dintre cei doi fondatori CME, a investit 20 de milioane de dolari în staţia românească Pro TV. Adrian Sârbu a declarat în urmă cu câţiva ani: “În 1994 Ronald Lauder a fost singurul care mi-a întins mâna şi aşa am putut lansa Pro TV-ul”. De atunci, Lauder a mai investit în alte operaţiuni de dezvoltare, incluzând aici şi Universitatea Media de la Bucureşti, dar mai ales în trainingul echipelor de jurnalişti.
Tot Andreea Esca a obţinut, în 1995, o bursă USAID, în urma căreia a realizat documentarul TV “Sistemul de învăţământ american”. USAID  este Agenţia Americană pentru Dezvoltare Internationala – veriga care face legătura între Guvernul American şi NED (vezi graficul de mai jos). În utimii ani, Agenţia Americană pentru Dezvoltare Internationala a fost nevoită să facă faţă atacurilor Federaţiei Ruse, care susţine că această organizaţie urmăreşte, prin distribuirea de granturi, să influenţeze asupra proceselor politice naţionale în ţările în care operează.
Cu suportul financiar asigurat, cu know-how şi cu jurnalişti pregătiţi în America, Pro TV a jucat un rol important în schimbarea de putere petrecută în România în 1996. Acest lucru a fost recunoscut mai târziu chiar de perdanţi acelui scrutin.
“Noi ca jurnalişti, la începutul anilor ‘90, am beneficiat de programe de training. Nu sunt eu singurul caz. Burse în ţară sau în străinătate. Erau finanţate deja ONG-uri, precum Centrul pentru Jurnalism Independent sau Fundaţia Soros. Făceau programe pentru ziarişti. Vă daţi seama că în momentul în care eu am intrat la Jurnalistică, în 1993, nu exista nicio şcoală de jurnalism? Existase fosta Ştefan Gheorghiu, care n-avea nicio legătură cu jurnalismul, era o şcoală de cadre pentru Partidul Comunist. Deci facultatea de jurnalism de azi este fosta Ştefan Gheorghiu. Până s-au pus ăia pe picioare s-a reuşit crearea unei structuri care se numea Şcoala Superioară de Jurnalistică, la care au studiat foarte mulţi jurnalişti din generaţia de azi. Acolo am beneficiat de singurul manual de jurnalism – aşa se şi numea: „Manual de jurnalism pentru jurnaliştii din Europa centrală şi de est“, editat de Fundaţia Soros. Umbla în copii xeroxate, că n-aveai nicio editură care să-l publice. Din manualul ăla aflai şi tu cum e cu piramida celor cinci întrebări, cum să scrii un reportaj, cum să faci o ştire, cum să faci un interviu. Era singura carte de jurnalism din România.” Robert Turcescu, jurnalist
Scopul SUA: întărirea opoziţiei
Martie 1993. Debarcarea găştii lui Ion Iliescu şi înlocuirea ei cu un partid de dreapta era scopul declarat al politicilor National Endowment for Democracy. În 1993, cercetătorul american Ronald H. Linden a realizat pentru Institutul Republican Internaţional (IRI – unul dintre cele patru organism ale NED) un raport detaliat cu privire la România. “Dacă opoziţia formează un Guvern, atunci scopul principal al IRI va fi realizat. Dacă implicarea sa continuă, ea devine apoi un vehicul de influenţă pentru guvernul în exerciţiu prezumtiv. În această situaţie, o ambasadă este un vehicul mai adecvat pentru a încerca să influenţeze un guvern suveran.”, se arată în raport.
Lanţul politicilor Americii de implementare a democraţiei
Raportul realizat de Ronald H. Linden specifică şi sumele de bani alocate de NED către diverse structuri din România. Pentru perioada 1990-1992 s-au  alocat  2,5 milioane de dolari pentru activităţile din ţara noastră. Cele mai importante sume au fost împărţite după cum urmează:
Sindicatul Frăţia: 671.105 $ (prin Free Trade Union Institute – Institutul Sindicatelor Libere). Sindicatul Frăţia avea în acea perioadă un milion de membri şi era condus de Miron Mitrea. În 1992, Miron Mitrea, din calitatea sa de lider sindical, a susţinut în mod deschis candidaţii Convenţiei Democrate Române la alegerile locale. De asemenea, Mitrea a fost iniţiatorul unor mari greve sindicale îndeptate împotriva măsurilor luate de guvernele de stânga. Asta nu l-a împiedicat ca în 1995 să treacă în PDSR, de partea lui Ion Iliescu.
Asociaţia Pro Democraţia: 436.999 $ (prin National Democratic Institute for International Affairs – Institutul Naţional Democratic pentru Afaceri Internaţionale). Partidele din opoziţie: 200.000 $ (prin International Republican Institute – Institutul Republican Internaţional). Raportul menţiona că sprijinul american s-a dovedit decisiv pentru coagularea forţelor din Opoziţie în cadrul Convenţiei Democrate Române. Sunt consemnate investiţii în sisteme de comunicaţie puse la dispoziţia partidelor pentru a întări filialele din teritoriu: telefoane, faxuri, maşini de multiplicat şi computere. Liviu Petrina, unul dintre liderii PNŢCD a spus într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” în 2010: „Evident că organizaţiile care promovau democraţia au sprijinit partidele care susţineau instaurarea statului de drept în România. Au fost mai multe fundaţii din Occident care ne-au ajutat”.
De menţionat că, la finalul mandatului său de preşedinte, Emil Constantinescu i-a mulţumit preşedintelui NED, Carl Gershman, acordându-i distincţia Ordinul National al României – Serviciul Credincios în grad de Comandor.
NED a mai sprijinit de-a lungul timpului Agentia de Monitorizare a Presei, azi Active Watch, Fundaţia Română pentru Democraţie (condusă de Emil Constantinescu), Institutul de sondare a opiniei publice, Revistele “22” şi “Sfera Politicii”. România a ieşit din aria de activitate a NED odată cu accelerarea proceselor de integrare în NATO şi UE.
De ce noi?
Dincolo de dorinţa de a crea un climat global de pace, interesele SUA în România au avut şi o latură pragmatică: crearea unui mediu previzibil, în care investitorii americani să poată opera.
Theodor Stolojan, fostul premier al României, a explicat pentru „Adevărul“: „Prăbuşirea sistemului economic socialist a salvat ţările capitaliste de la intrarea în recesiune la începutul anilor ‘90. Ei au evitat intrarea în recesiune prin pătrunderea pe pieţele create ca urmare a prăbuşirii sistemului economic socialist. Asta e concluzie clară“.
Fişierul conţine o listă dintr-un document al Ambasadei SUA în România în care sunt enumerate firmele care intraseră pe piaţa românească până în 1994.
Exemplul din publicitate
Rese Palley este un american care în 1990 a venit în ţara noastră pentru a pune bazele publicităţii româneşti. Bogdan Enoiu, şeful McCann-Erikson, l-a cunoscut în 1990. „Palley era 99,99% agent CIA. Era un tip super-deştept, n-am văzut aşa ceva“, l-a caracterizat Enoiu pe Rese Palley în cartea lui Petre Barbu,„Primul an de publicitate“. Palley a fondat în România firma de publictate Rom-KU, alături de Adrian Drăghici. Rom-KU a schimbat faţa Bucureştiului, fiind prima firmă care a plasat reclame pe autobuzele RATB şi pe taxiuri. Aşa au apărut reclamele outdoor la companii americane precum Apple sau R. J. Reynolds Tobacco.
Prin firma Rom-KU multe servicii necunoscute până atunci românilor au intrat pe piaţa de la noi: de la televiziune prin cablu, la reviste glossy sau de IT, până la centrale telefonice. Toate aduse în România cu expertiză americană. „Între 1990 şi 1994, am creat în România un sistem capitalist şi am antrenat o întreagă generaţie de viitori antreprenori“, spune Rese Palley pe site-ul său personal. Palley are în prezent 93 de ani şi locuieşte în America.
Autor:Mihai Voinea
Sursa: Adevarul.ro

joi, 28 mai 2015

CRISTOIU despre Livia Stanciu și Codruța Kovesi

ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Livia Stanciu și Codruța Kovesi - Infailibile ca și Nicolae Ceaușescu!

Autor: Ion Cristoiu | joi, 28 mai 2015 | 22 Comentarii | 6664 Vizualizari
România lui Cristoiu
Se știe deja, chiar și de cei care folosesc Internetul pentru a juca poker, că la Congresul al XII-lea al PCR, din 19-23 noiembrie 1979, Constantin Pârvulescu a luat cuvîntul pentru a se pronunța împotriva alegerii lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general al Partidului. Constantin Pârvulescu a adus și cîteva argumente în discursul său. Potrivit Statutului, Congresul PCR alegea secretarul general al PCR și conducerea colectivă restrînsă a Partidului. Delegații la Congres erau cei care interveneau de la tribună în această chestiune și apoi votau șeful Partidului.

Constantin Pârvulescu era delegat la Congres. Avea dreptul prin Statut să meargă la tribună și să fie împotriva alegerii lui Nicolae Ceaușescu. Potrivit Statutului, alți delegați puteau merge la tribună pentru a-l contrazice sau pentru a-l accepta. Pînă la urmă, tot delegații erau cei care decideau, și nu unul. Cînd se trecea la vot, Constantin Pârvulescu vota împotrivă, iar Comisia de validare anunța că tovarășul Nicolae Ceaușescu a fost ales Secretar general al PCR doar cu un singur vot împotrivă.
Așa ar fi trebuit să se întîmple, nu numai potrivit Statului PCR, dar și potrivit normelor firești ale civilizației. Nu s-a întîmplat așa. Constantin Pârvulescu a fost scos afară din sală, i s-a retras dreptul de a fi delegat, a fost arestat la domiciliu și, în anul următor, a fost exclus din Partid.
Acum, privind în urmă la această întîmplare de Istorie a României, îmi dau seama că nu reacția slugarnică a celor de lîngă Nicolae Ceaușescu – Gogu Rădulescu și Leonte Răutu au sărit să-l facă arșice pe îndrăzneț deși, culmea!, și ei credeau că bătrînul avusese dreptate -  ci reacția sălii se constituie într-o realitate semnificativă.

O descrie Dumitru Popescu, prezent la Congres, în Memoriile sale:

„Liniştea sălii, şi aşa deplină, s-a adîncit încă o dată pe-atît. Literalmente, oamenii au încremenit, celor mai mulţi nu le venea să creadă că au auzit ce auziseră.”
Citiți cu atenție!
Nu le venea să creadă ce auziseră!
Nu pentru că bătrînul ilegalist bătuse cîmpii, nu pentru că făcuse cine știe ce dezvăluire. Pur și simplu nu le venea să creadă că cineva cutezase să-l atace pe Nicolae Ceaușescu.
Acest sentiment – îmi amintesc – era împărtășit de tot activul, de ziariști, de funcționari, chiar și de oamenii muncii. Dumnezeule, l-a atacat pe Tovarășul!
De ce încremenirea sălii?
De ce stupefacția întregului Partid?
Răspuns:
Nicolae Ceaușescu era Infailibil.
Despre Nicolae Ceaușescu nu se putea spune sau scrie nici măcar ca despre un om.

Cînd un colaborator de-al meu a scris o tabletă în care nota că, în timpul unei vizite, Nicolae Ceaușescu avea un fir de ață pe cracul pantalonilor, era să fim dați afară amîndoi.

El, pentru că îndrăznise să scrie despre Nicolae Ceaușescu ca despre un om. Eu, pentru că fusesem un descreierat propunînd un asemenea text spre publicare.
Un grup de senatori condus de Călin Popescu Tăriceanu a trimis o scrisoare președintelui Republicii în cazul Mariana Rarinca. Epistola cere nici mai mult nici mai puțin ca președintele să le demită pe Livia Stanciu și Codruța Kovesi, pentru cele șase luni de pușcărie făcute de nevinovata Mariana Rarinca.
Așa cum am scris și pe cristoiublog.ro, demersul e strict politicianist. El putea fi contracarat foarte simplu, demonstrîndu-se că președintele Republicii nu poate să demită pe cineva din Justiție. Așadar, despre Scrisoare se putea reacționa în felurite modalități.
Se putea reacționa și ironic, arătîndu-i-se lui Călin Popescu Tăriceanu că n-are habar de Constituție. Se putea observa că, deși președintele nu-i îndrituit să facă așa ceva, totuși, CSM s-ar putea sesiza pentru a declanșa o anchetă.
Cum a fost primită Scrisoarea lui Călin Popescu Tăriceanu? Păi la fel cum a fost primită intervenția lui Constantin Pârvulescu la Congresul al XII-lea. Cu o stupoare amintind izbitor de cea a delegaților la Congres cînd au auzit că Nicolae Ceaușescu, Infailibilul, era criticat de cineva de la tribună.
Cum, a îndrăznit cineva să ceară demisia Liviei Stanciu și a Codruței Kovesi?!! Dumnezeule, nu-mi vine să cred că un pămîntean a cutezat să-și ridice privirile pîngăritoare spre cele două Zeițe ale României de azi!
După intervenția lui Constantin Pârvulescu, s-a pus în mișcare mașinăria diversionistă a fostei Securități. Gestul lui Constantin Pârvulescu a primit explicații înfricoșătoare:
În spatele lui Constantin Pârvulescu sînt rușii.
Constantin Pârvulescu a vrut să dea o lovitură de stat.
Constantin Pârvulescu a pus la îndoială independența, unitatea și integritatea țării.
Citiți intervențiile celor puși în slujba Binomului SRI-DNA! Veți regăsi aceeași stupoare ca și-n cazul intervenției lui Constantin Pârvulescu. Stupoarea că un cetățean a cutezat să ceară demisia unor funcționari publici, plătiți să fie corecți în exercițiul funcției lor.
Nu poți să nu remarci credința că Livia Stanciu și Codruța Kovesi sînt Obiective de interes național, precum integritatea și independența patriei.
Nu poți să nu remarci că un demers obișnuit, banal chiar într-o democrație – se cere demisia unor Șefuțe care au folosit în chip abuziv puterea arestării preventive  pentru a-și  rezolva hachițele – e atacat imediat ca punere la îndoială a Justiției din România, ca o conspirație menită a proteja corupții, ba chiar, cum sinistru spunea un colaborator al Digi24, postul neoficial al Binomului SRI-DNA, o subminare a statului român.
Nicolae Ceaușescu era identificat cu țara.
Îl criticai pe Nicolae Ceaușescu? Criticai țara.
Livia Stanciu și Codruța Kovesi sunt identificate cu Justiția.  Și nu numai de către Divizia Presă a Binomului SRI-DNA, dar chiar și de către CSM.
Un Comunicat al CSM, ce pare redactat de niște inși la beție, ne avertizează că a le critica pe Livia Stanciu și pe Codruța Kovesi înseamnă a submina autoritatea Puterii judecătorești.
Rentierii de la CSM, magistrați scoși din producție, ca să nu facă nimic pe bani grei, reacționează ca membrii unei Găști.
Marți, 26 mai 2015, Dan Tapalagă a dat colegilor săi de Unitate semnalul privind punerea la îndoială a sentinței prin care Mariana Rarinca a fost achitată.
Despre acest semnal scriam pe cristoiublog.ro:
”A doua direcție de atac e transpusă în practică de vechiul nostru client Dan Tapalagă.
După ce, asemenea nefericitului de Cătălin Predoiu, sună sirena lui Roaită că Binomul SRI-DNA e în pericol, alarmă falsă, dar dată după tipicul luptei de clasă de pe vremuri, Dan Tapalagă scrie:
Acolo, în decizia de achitare, ceva n-a fost in regula, dupa unele indicii.
Ca să vezi!
Cînd cineva e condamnat, pentru a face pe plac Binomului SRI-DNA, n-ai voie să pui la îndoială decizia Justiției. Imediat vin rentierii de la CSM și te denunță că ai atacat independența Justiției. Cînd cineva e achitat, contrazicînd Binomul SRI-DNA, decizia Justiției poate fi pusă la îndoială.
Cînd vreau să văd cum sună ordinul pe unitate îl citesc pe Dan Tapalagă.
El dă semnalul.
Sunt sigur că în zilele, dacă nu chiar orele următoare, decizia Curții de Apel București va fi pusă la îndoială în presă de cei pe care toți știm cine sunt.”
Miercuri dimineața, la ora șase (ora cînd sună goarna  la cazarmă), Ioana Ene Dogioiu postase deja pe ziare.com, un site, ca și hotnews, cu acționari secreți, un text care-l relua pe cel al lui Dan Tapalagă. I-a urmat, la scurtă vreme, Sorina Matei,  cam cu același text, cu singura deosebire că autoarea avea umerii goi.   
Despre jurnaliștii care au sărit imediat în bocanci pentru a sufla în goarne alarma - Justiția în pericol! Cade ultima baricadă! (sesizați limbajul de Unitate militară folosit de ofițerii acoperiți din presă!) nu cred că merită să mai pierdem timpul.
Ordinul e ordin.
Vorba cuiva:
Cînd ai intrat în horă trebuie să joci cum îți cîntă goarna Băieților! M-a uluit însă reacția a doi politicieni.
Unul e nefericitul Cătălin Predoiu.
Celălalt e nefericitul, la propriu, Traian Băsescu.
Cei doi, din motive diferite, s-au năpustit asupra intervenției lui Călin Popescu Tăriceanu pentru a o eticheta în stil stalinist.
Să nu fi înțeles cei doi distinși politicieni un adevăr?
Și anume că, așa  cum am mai scris, Cazul Mariana Rarinca e un caz de cumpănă al democrației din România postdecembristă. Dacă nu se face nimic de către CSM, de către instituțiile statului de drept, consecințele vor fi greu de calculat.
Spre deosebire de politruci și ziariștii acoperiți, oamenii simpli au intuit rapid esența scandalului.
Ea nu constă în faptul că o persoană care a fost arestată preventiv a fost ulterior achitată, pentru că n-a existat fapta.
Ea nu constă în faptul că procurorii n-au luat în seamă probele aduse de Mariana Rarinca pentru a dovedi că era vorba de un conflict de drept civil între ea și amica Livia Stanciu.
Esența Scandalului e alta.
Cînd am aflat de Cazul Mariana Rarinca am fost convins că e vorba de o escroacă din România care vrea să scoată de la Livia Stanciu, pe care n-o cunoaște, ceva parale, prin amenințarea cu niște dezvăluiri închipuite.
Am rămas uluit aflînd însă că Mariana Rarinca era o prietenă de familie a Liviei Stanciu (ca să punem punctul pe i, a răposatului soț al Liviei Stanciu!), că  femeia, onorabilă, distinsă, în nici un caz mahalagioaică, a avut o pricină de bani (eu sunt convins c-a fost vorba și de altceva, care explică ura femeii Liviei Stanciu) cu șefa ÎCCJ și că aceasta, în loc să rezolve pricina pe cale amiabilă sau printr-un proces civil, a apelat la Binomul SRI-DNA,  care s-a grăbit să-i facă hachițele. Femeia a fost umflată de mascați și trimisă la pușcărie pentru șase luni fără nici o probă.
În România care-și zice stat de drept, un ștab, plătit cu 17.000 de euro pe lună, folosește instituțiile de forță pentru a pedepsi un cetățean c-a avut curajul să-i ceară o datorie.
Șefa ÎCCJ, înfoiată ca un curcan la gîndul că l-a făcut pe Klaus Iohannis președinte, n-a depus nici cel mai mic efort pentru a rezolva conflictul cu fosta prietenă de familie. Aha, cutezi să mă sfidezi? Nu știi cine sînt eu?
Și i-a arătat:
Mai ceva ca pe vremea cînd cineva cuteza să se lege de Stalin, Mariana Rarinca a fost umflată de DNA, ținută în pușcărie timp de șase luni, defilată prin fața camerelor de luat vederi.
Și asta numai și numai pentru c-a îndrăznit s-o amenințe pe Livia Stanciu că se adresează televiziunilor, dacă nu-i dă datoria.
Să admitem prin absurd că Mariana Rarinca a amenințat-o cu dezvăluiri dacă nu-i dă banii înapoi.
Ei, și!
Trebuia ținută la pușcărie pentru asta șase luni?
Se ducea la televizor și zicea – să facem o ipoteză – că Livia Stanciu nu se spală pe dinți.
Ei, și?
Cum ei, și? Vor sări Apostolii Binomului?
Cum să spui așa despre Livia Stanciu?
E ca și cum ai spune că Babele din Caraiman sînt de fapt niște curve!
N-am nici o îndoială că Livia Stanciu și Codruța Kovesi vor supraviețui acestui Scandal fără să li se deranjeze un fir de păr măcar din coafurile lor ”Obiectiv de interes național”.
Binomul SRI-DNA  le consideră Infailibile.
Cum îl considera și pe Nicolae Ceaușescu fosta Securitate!

Cazul Rugină: între adevăr și inutilele falsuri promovate pe Internet


La sfârşit de mandat, actualul legislativ a emis şi o iniţiativă de bun augur obligând televiziunile generaliste  “să difuzeze, săptămânal, cel puţin 120 de minute de emisiuni sau ştiri cu conţinut cultural sau educativ, iar televiziunile de ştiri 30 de minute” . Un început timid totuşi în bătălia ce trebuie orchestrată pe un orizont larg împotriva manelismului cultural, a analfabetismului ridicat la rang de normă socială prin  producţia deşănţată de vipuri de Ferentari, Balta Albă sau alte zone cu producţie ridicată de trufandale pseudo-artistice, ghicitoare şi prezicătoare de noi şi noi apoteoze ale prostiei. În bairamurile televiziste de zi cu zi dispărea ideea că în România ar mai exista şi valori reale, netrucate, necosmestizate conform cutumelor impuse de emisiunile copiate în marea lor majoritate de la televiziuni străine sau construite în castelele cu cât mai multe turnuleţe/tuiuri. Mai puţină pâine şi mai mult circ – cam în aceşti parametri se înscriu la concurenţă  de găuri în caşcaval majoritatea emisiunilor scurse în intimitatea noastră prin canalele neepurate îndeajuns. Dar acesta este un subiect asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu multă, foarte multă asumare în anul 2012.
Din nefericire Internetul oferă la o dimensiune, cred, amplificată  nenumărate probe de suficienţă, de copilării întârziate, aici “mama proştilor fiind cam mereu gravidă”. Citeşti articole cu pretenţii ştiinţifice de te cutremură râsul, dizertaţii în care inexactitatea, jumătăţile de adevăr fojgăie ilariant şi, culmea, tocmai din acest zăcământ cultural cancerizat de prostie mulţi dintre copiii grăbiţi să alerge unde au de alergat îşi culeg datele, paragrafele pentru strălucitele şi obligatoriile lucrări impuse de programa şcolară. Tehnica spicului lucrează la parametri groteşti, o inepţie fiind reluată, altoită cu alte inepţii şi asumată ca adevăr fundamentat oficial, academismul Internetului nefiind pus cam de nimeni la îndoială. Dar cum pe aici autorii sunt copii ceva mai sârguincioşi şi limitaţi la rândul lor de aceeaşi grabă a lecturilor din avion, absolvirile de vinovăţii sunt posibile. Grav, enorm de grav este un alt domeniu, o altă dimensiune a trucajelor, cele aparţinătoare unor indivizi cu ceva pospai intelectual şi care, pentru a-şi atinge scopurile de omuleţi mărunţi în cenuşiul lor, manipulează informaţii injectate cu aparenţa veridicităţii, transferând pe un fond de sensibilităţi generalizate, inepţii, gongorisme. Mai grav este faptul că, pentru a-şi adjudeca şansa difuziei cât mai mari a “produsului mediatic”, elucubraţiile sunt asezonate cu apeluri la personalităţi, mai ales cele care nu mai pot riposta din motiv de neantizare sau pur şi simplu fiindcă nu le interesează universul aparent sofisticat al internetului. Ciudat este faptul că impostorii, hakerii pe viaţa şi valoarea cuiva sau altcuiva beneficiază de şansa anonimatului, presupuşii autori, poate chiar cei de fapt, dând din umeri ori chiar ripostând cu o violenţă bine timbrată ca surplus de mediatizare. Că imaginea proprie îi omoară!
Aşa cum se cuvine, pregăteam un articol despre marele economist român Anghel N Rugină, 14 decembrie fiind  ziua ultimă din existenţa sa terestră. Grupam şi regrupam idei, adevăruri, premoniţii bine fundamentate ştiinţific în 1993 asupra adâncirii crizei mondiale, asupra neputinţei clasei politice din România de a-şi asuma responsabilităţile prin strategii coerente, aplicate, benefice stării de mai bine a celor care le asigură surplusul financiar într-o absurdă şi totuşi reală democraţie bugetară.  “Junimist inveterat”, savantul era ferm convins că România post-revoluţionară poate să redevină o ţară puternică prin sine însăşi, utilizând propriile resurse umane şi materiale într-o strategie căreia îi definea clar, concis, neechivoc etapele încă din 1990. Dar “Ora 25” avea să fie amânată, speranţele savantuluispulberându-se în jocurile de interese ale grupurilor de putere, în  speranţa administrativă că societatea, economia se vor tasa de la sine, uşor dar determinant ajutată de privatizările pe un dolar, mai apoi de traducerile “după ureche” ale documentelor venite de la Bruxelles sau de chirurgiile de moment pe corpul deja invalid al societăţii române. Înlocuind, timp de 20 de ani, căştile de augmentare a sunetului cu dopurile anti-fonice, demnitarii nu aveau cum să asculte vocea marelui economist patriot Anghel Rugină care le spunea răspicat:
În 1997: « După  căderea  regimului  comunist în  1989 şi  intrarea în  perioada de tranziţie, ţara şi neamul românesc s-au găsit în faţa aceluiaşi argument ca cel dela 1864: să se introducă valori şi instituţii din Occident, respectiv din societatea şi economia de pieţe capitaliste sau să se evalueze în spirit critic românesc, moştenit din şcoala lăsată de Maiorescu şi ceilalţi membri de la Junimea, ce era bun şi folositor şi ce era rău şi păgubitor din economia şi industria existentă la 1990. Partea ultimă evident că putea să fie îmbunătaţită prin contactul cu idei noi, mai bune, din Apus.
Din nefericire, în 1990,  guvernul român a apucat pe o cale greşită, respectiv calea imitării Apusului, cu politica monetară şi fiscală la nivel macro şi grabă la credite şi împrumuturi din străinătate care, după unele estimări, se ridică la mai mult de 6 miliarde de dolari (1997).  Asta înseamnă o povară grea pentru o refacere economică de viitor » .
Anghel N. Rugină, 1998: „ M-am gândit însă că oamenii care ajung în poziţii înalte în guvernarea politică a unei ţări se împart în două categorii:  (1) unii care îşi fac datoria din toată inima şi din tot sufletul în slujba celor mulţi, care aşteaptă dreptate şi de aici se simt mai umili, mai precauţi din cauza răspunderii morale ce apasă pe umerii lor – aceştia într-adevăr sunt oameni mari în istorie – iar alţii (2) care consideră poziţia oficială înaltă ca şi cum ar fi dreptul lor de proprietate personală, moştenit sau achiziţionat ca să fie utilizat aşa, după bunul plac – aceştia sunt oameni mici în istorie iar uneori, dacă împrejurările îngăduie, pot deveni dictatori cruzi, neiertători, figuri antiumane în istorie.  În realitate mai există şi o a treia categorie, a celor care se strecoară în istorie fără a produce nici rău prea mare dar nici prea mult bine pentru umanitate, şi asta merge de la preşedintele ţării respective şi până la primarul din ultimul sat”. (Memoriale, p.67)
Anghel N. Rugină, 2000: „Toate ajutoarele primite din străinătate şi toate împrumuturile făcute din afară de la 1990 încoace nu au rezolvat absolut nici o problemă ci din contră au complicat problemele, au prelungit şi intensificat cancerul economic şi financiar, aşa că s-a îngreunat orice posibilitate de relansare în viitor”. (Memoriale,p.148)
Nu s-a procedat de urgenţă la o reformă administrativă a aparatului de stat care în timp de aproape 50 de ani fusese construit şi consolidat ca să servească un stat şi o economie totalitară. O economie de piaţă funcţională, în afară de o monetă stabilă cere o descentralizare a aparatului de stat, şi anume stabilirea de responsabilităţi specifice şi sursa de venituri pentru fiecare nivel de guvernare: naţional, judeţean şi comunal.  In această direcţie nu s-a făcut nimic,  iar o armată întreagă de  funcţionari neproductivi  a rămas să terorizeze populaţia şi agenţii economici cu tot felul de aprobări şi controale absolut inu-tile într-o economie de piaţă şi care nu numai că nu ajută la nimic productiv dar mai vârtos încurajează şi perpetuează corupţia şi ştrangularea economiei naţionale.  Fără o asemenea reformă administrativă integrală făcută cu înţelep-ciune, nici o economie de piaţă nu poate funcţiona normal în România ”.( Memoriale 1, p.304)
Multe din propunerile marelui economist devin actuale cu o întârziere de 20 de ani (spre exemplu: « Din nefericire în perioada de tranziţie 1990-1993 nu s-a produs nici o reformă administrativă raţională care să simplifice aparatul de stat şi să diminueze reţeaua vastă de birocraţie (probabil la 1/3) care să fie productive din punct de vedere social.  Această reformă administrativă nu s-a făcut fiindcă nu a existat un program coerent care să alinieze structurile statului la o economie de piaţă funcţională ». (p.280) Şi asistăm în această perioadă la multiple secţionări ale aparatului administrativ dar cu o întârziere care victimizează destine fără a oferi certitudinea rezolvării de fond a crizei. Concomitent avantajele celor din vârful nenumăratelor piramide (ministere, societăţi comerciale de stat, agenţii de tot soiul) nu numai că nu intră în reducţie ci pe ici pe colo îşi măresc disponibilităţile ( fiindcă se raportează la « eficienţa » disponibilizărilor).
Hoitarii. A fost primul gând, prima replica pe care am ţipat-o la primirea aproape concomitentă, de la mai mulţi expeditori internauţi, a materialului « Stăpânii lumii ». Verificând şi alte surse am înţeles că respectivul material are o circulaţie de best-sealer electronic, majoritatea covârşitoare a lectorilor provenind din zona intelectualităţii nemulţumite de cursul vieţii social-politice. Succesul de circulaţie al aşa-zisului articol pare a fi asigurat de alăturarea unor nume de prestigiu : Acad. Dinu C. Giurescu, Acad. Anghel N.Rugină, publicistul Marius Tucă şi, concluziv, ca receptacol unificator, deşi în declin  vizibil, Pavel Coruţ, autorul a nu mai puţin de 125 de cărţi.  Este propus ca autor al articolului istoricul Dinu C. Giurescu , propunere hilară, absurdă, într-o inapetenţă totală cu academismul recunoscut al scriiturii savantului. De unde şi până unde ar putea acesta să păeăsească rigorile ştiinţifice ale scriiturii şi să devină un stenograf al discuţiei dintre Anghel N. Rugină şi Marius Tucă ?! Ba, în final, să se şi mândrească a fi contemporan cu Anghel Rugină şi mai ales cu…Pavel Coruţ (şi încă mă bântuie copeşitor prezenţa mâinii aceleia suplimentare din Cina cea de taină,cuţitul !) !  Dar acest prim semn pare a fi insuficient, exorciştii tăcerii continuând să caute vinovaţi şi vinovăţii exogene propriei lor nelucrări. Apoi şi foarte sigur, fapt confirmat şi de sora economistului, doamna Maria Cristea, în 2005, la ultima sa prezenţă în ţară, Anghel N. Rugină nu a avut nici o « seară memorabilă » de dialog cu Tucă. Ca atare, ab initio, clar cum întunericul nopţii că  dialogul la « Omul zilei » nu a existat, că Dinu C. Giurescu este total absolvit de implicare în trucaj şi că « scenariul » are ca rezultantă revenirea în actualitate a prozatorului de care s-a amintit plus, ca apendice,  o carte cu acelaşi titlu ca cel al însăilăturii: “Stapânii lumii”, de Juan Carlos Castillòn, Editura Nemira.
Pentru cei interesaţi până la capăt de mizeriile pe care le regurgitează “autorul” scripto-novelei “Stăpânii lumii”, în deplină cunoştinţă de situaţie, ca redactor-editor al memorialelor savantului Anghel Rugină am obligaţia unor precizări (uşor de descifrat chiar din lectura biografiei savantului, lectură spre care lectorul este invitat cu o sagace nesimţire de chiar “autorul” lucrăturii):
-  Anghel N. Rugină nu a fost nevoit să fugă din ţară, în perioada ceauşistă, trecând Dunărea către sârbi cu un glonţ în trup ci dimpotrivă, ca cetăţean American şi consilier  expert al preşedintelui SUA s-a întâlnit cu dictatorul Ceauşescu căruia i-a înmânat un Program de stabilizare valutar-financiară, ca semnal al sprijinului pentru o eventuuală ieşire a ţării de sub tutela Moscovei şi a rublei; Savantul a fost într-adevăr rănit dar în al doilea război mondial, undeva, la Cotul Donului.
-  Familia Anghel şi Aurelia Rugină nu a avut copii, fiica şi fiind o fantasmagorie  a compilatorului de închipuiri;
-  Presupusa definire a existenţei unui Grup de „Stăpâni ai lumii” este contrară modului de analiză a geo-politicii de către savant, acesta vorbind despre „Marea transformare” pe care o impune globalizarea cu toate avatarurile ei. Mai mult, consecvent apartenenţei sale româneşti, Anghel N. Rugină prevede eşecul unei astfel de politici, acordând fiecărei naţiuni şansa dezvoltării armonice prin sine însăşi, ca parte constitutivă a umanităţii într-o altă secvenţă istorică, golită, suprasaturată negativ atât de experienţele comuniste cât şi de cele capitaliste. „Eroare, trebuie spus de trei ori eroare! În cursul verii de anul trecut am fost în Grecia pentru al doilea Congres Mondial al Societăţii ISINI. Acolo economiştii greci mi-auspus că economia lor suferă de inflaţie, şomaj şi deficit în bugetul public şi balanţa de plăţi, ca să nu mai vorbim de inechităţi sociale, adică aceleaşi probleme de care suferă economia romanească… Grecia este totuşi un membru asociat la comunitatea europeană încă din 1981. Lecţia de tras: Aderarea la Comunitatea Europeană nu înseamnă per se rezolvarea problemelor social economice din Romania. Iar dacă ţara respectivă se află în dezechilibru – cum este România sau Grecia – atunci aceste dezechilibre se continuă mai departe, pe când finanţele ţării vor fi controlate de bănci străine. Să nu fiu înţeles greşit! Eu nu sunt împotriva aderării la comunitatea europeană, dar am recomandat ca mai înainte de intrare eonomia românească să fie redresată şi pusă în condiţii de echilibru general stabil, aşa încât finanţele să nu mai poată fi controlate de bănci străine, iar nivelul de impozite şi circulaţia monetară să nu poată fi determinate de tehnocraţii de la Bruxelles, care nu cunosc condiţiile istorice în care s-a dezvoltat economia românească şi nici dorinţele şi aspiraţiile intime ale poporului român. Experţii vor considera numai statisticile globale sau la nivel macro şi pe baza acestora vor face decizii. Statisticile macro sunt cifre moarte care nu arată cozi lungi la aprovizionare, nici cât timp îţi ia ca să cumperi un litru de lapte aşteptând la coadă; nici cum se simte poporul luptându-se zi de zi ca să rezolve decalajul dintre preţuri şi venituri reale.”
De altfel, între sursele serioase de documentare pentru cei interesaţi se înscrie şi
cartea scrisă de prof.dr. Petre Iosub, prof. Lidia Zărnescu şi prof. Vasilica Grigoraş: Anghel N. Rugină, omul şi savantul (Vaslui,2011). Doctor în filosofie, prof. Petrea Iosub este iniţiatorul punerii Colegiului economic din Vaslui sub patronajul marelui economist româno-american. Citez dintr-o scrisoare primită de la savant(corespondenţă foarte intensă): “Aici, departe de ţară geograficeşte dar în spirit mai aproape ca oricând mă simt ca un doctor chirung care a deascoperit leacul la cancer de care suferă atâtea fiinţe omeneşti în lume – în cazul nostru un cancer economic, monetar şi financiar – dar ceilalţi medici din profesie se simt ameninţaţi de aceasta descoperire care le taie veniturile grase şi de aici pe toate căile posibile şi imposibile, legitime şi nelegitime încearcă să oprească cunoştinţa leacului nou şi unde se poate şi aplicarea lui.
Tot aşa în cartea numită am arătat în detaliu şi pe înţelesul tuturor care este leacul cel adevărat  pentru a scăpa de cancerul economic, monetar şi financiar care produce şomaj, inflaţie, blocare financiară deficite bugetare şi în balaţa internaţională de plăţi, nedreptăţi sociale de tot felul şi regina tuturor relelor sociale: CORUPŢIA care nu este un fenomen rezervat la caractere de indivizi cu înclinaţie să facă rău ci mai degrabă un sistem social politic în derută, confuz, în dezechilibru care înlesneşte şi într-un fel invită corupţia la o acţiune foarte bănoasă.
Eu ştiu că într-o zi ,, miracolul economic’’ se va împlini atâta vreme cât va exista libertate şi o conştiinţă de Român. Dar aş fi dorit să se întâmple în cursul vieţii mele. Dacă nu se poate atunci aş dori ca printre arhitecţii planului şi inginerii economişti executori să fie şi un fost absolvent sau absolventă de la liceul dumneavostră”.(Op.cit.p.16)
Spre deosebire de alţi economişti importanţi ai lumii Anghel N. Rugină a dorit şi a creat o Biblie Economică, o operă în care varii domenii ale cunoaşterii sunt restaurate original într-o filozofie socio-economică cu dimensiuni încă insuficient asimilate. Revenind la iniţiativa parlamentară privind obligativitatea dozelor de respiraţie culturală prin masmedia, m-aş fi bucurat, fiindcă se impune, să se fi decis ca măcar jumătate de oră din totalul programelor dintr-o lună să fie dedicate operei marelui savant Anghel Rugină. Şi asta fiindcă trebuie să reînvăţăm să fim români, să fim pragmatici, să avem orgoliul identitar şi să avem convingerea că în faţa personalităţilor statuare trebuie să-ţi descoperi capul. Şi mintea.